Iubind un medic

Glonț dincolo de inimă

M-am învârtit în cerc în biroul încărcat de oameni. Deja eram pre mulți aici iar aerul se îngreuna. Privindu-l  doar pe acest tip ce mă obliga să-i salvez viața îmi dădeam seama ce are. Cancerul pulmonar îl măcina și în ucidea în fiecare minut. Eu nu eram un Dumnezeu, orice ar fi crezut el despre mine. Îmi era imposibil să salvez un individ în fază terminală. Nimeni nu putea, poate doar mintea lui. S-a așezat la birou și s-a jucat în continuu cu pistolul ăla de un calibru suficient de bun pentru a mă ucide dintr-un singur glonț.

-Trebuie să-ți fac niște analize, asta înseamnă că trebuie să ieșim de aici, i-am spus privindu-l.

-Nu-mi pasă atâta timp cât ies sănătos tun de aici. 

Încercam cu greu să mă abțin de la orice comentariu ce ar putea să-l deranjeze. Nu aveam nevoie de un glonț direct în piept. Am privit spre fereastra imensă din spatele bărbatului, către mașinile de poliție ce înconjurau spitalul. 

-Presupun că nu vrei să fii prins de poliție nu? L-am întrebat nonșalant. 

Nu mi-a răspuns, preferând doar să se uite în spatele lui. Mă întrebam cum încă reușea să se țină pe picioare și să respire normal. Era evident extrem de slăbit, cu toată acea piele lăsată peste oase. Nu era atât de bătrân încât toată chestia aia să fie normală. Avea ochii injectați și tușea urât din când în când. Poate o lună sau două până ce cancerul să se răspândească la inimă sau de ce nu, poate deja ajunsese la creier. Poate de asta făcea toate astea. 

Într-un alt colțișor al minții mele mă gândeam la Adele și speram să nu fie anunțată de toată mascarada asta. Speram doar să nu o speri și să nu aibă o criză urâtă. Mă gândeam că Mercer putea fi destul de tâmpită încât să o sune și să-i spună. Știam că în următoarele minute avea să fie aici și să se pună în bătaia focului doar pentru a mă știi în siguranță. Desigur, s-ar fi gândit la copil când sângele i-ar fi țâșnind printre glonțul mult prea rece pentru pielea ei. 

Mi-am scuturat capul dureros de rapid, suficient cât să-i atrag atenția idiotului ce amenința tot spitalul doar pentru că nu suporta ideea de a muri, singur. Am simțit țeava rece a pistolului lipindu-se de tâmpla mea. M-am trezit instantaneu din coșmarul meu. 

-Ce tot faci aici? Ieșim de aici sau mor în timp ce vă împușc pe toți? A urlat individul la noi toți. 

-Bine, bine, dar ei dor rămân aici. Vin doar eu cu tine, i-am spus privind către pistolul lui. Și aș prefera să-mi zbori creieri după ce-mi văd copilul, i-am spus fără să-mi dau seama. 

A început să râdă frenetic și să mă privească batjocoritor. Era ceva în privirea lui, un lucru tâmpit de simplu pe care îl înțelegeam perfect. 

-Și eu am un copil. O fată, înaltă și frumoasă care ar fi distrusă dacă m-ar vedea într-un sicriu curând. Dar cu-i îi pasă, nu? Mi-a spus retrăgându-și pistolul. 

-Trebuie să-ți fac un RMN și câteva radiografii ale plămânilor. Trebuie să ieșim de aici acum, sau s-ar putea să fim împușcați de polițiști în curând. 

Și-a ațintit pistolul spre mine, lipindu-l de spatele meu. Am ieșit ușor pe ușă, privindu-i pe cei ce îl păzeau. Aproape că am alergat până la lift, sub privirile stupefiate ale asistentelor și ale lui Mercer. Am urcat, simțindu-i agitația individului. Își luase cu el încă doi tip, să fie sigur că rolurile nu se vor inversa pe parcurs. Îmi era aproape imposibil, din cauza faptului că începea iar să mă doară piciorul. Am ieșit din lift la fel de grăbiți, intrând direct în salon. 

Am petrecut ceva timp aici, făcându-i o serie de analize amănunțite ce mi-au demonstrat că aveam cu adevărat dreptate. Era într-o fază terminală a cancerului pulmonar. Mi-am ținut gura până ce și-a pus pistolul la locul lui.