Iubind un medic

Invitație

Nu mă așteptam ca lucrurile să se termine atât de repede. Era aproape nouă când am ieșit din salonul lui Marc, propoziția rostită de le țiuindu-mi în urechi.  Am râs, plesnindu-mi o palmă peste frunte. House a rămas în cameră, injectându-i ceva în perfuzie.

M-am îndreptat direct spre biroul lui House, luându-mi din mers geanta și sacoul de pe canapea. Am luat liftul până jos, aranjându-mi gulerul sacoului. În câteva minute eram deja în mașina mea caldă, încercând să o pornesc. Nu a răspuns la prima cheie, iar la a doua abia a „tușit”. Am deschis portiera, privind în jur. Îmi era groaznic de frig, iar afară era atât de întuneric încât abia îmi vedeam vârful picioarelor.

-Drace! Am spus eu printre dinți. Bravo Adele, acum ia-o pe jos, ce? Doar e sănătos, nu ?

E clar, începeam să mai vorbesc și singură. Motorul era mort, iar eu eram moartă de frig și de somn. Am luat-o la pas, ieșind din parcarea spitalului. Luminile stâlpilor de pe trotuar aproape mă orbeau cu totul. Strada era pustie, câțiva oameni îndreptându-se, probabil, spre casă.  Mașinile treceau pe lângă mine, una după alta. Am auzit și vreo două claxoane , dându-mi ochii peste cap. O mașină albă s-a oprit în fața mea.

Spre surprinderea mea, persoana de la volan a deschis portiera, lăsând malina să „toarcă”. Un bărbat înalt, cu un păr de  culoare izbitor de cunoscută, s-a dat jos din mașină, împiedicându-se de bordură.

Am încremenit strângându-mi geanta pe umăr. Am respirat încet, înghițind în sec.

-Eram sigur că doar tu ai putea fii atât de aproape de spital, pe jos, a spus Sam zâmbindu-mi.

-Sam, tu nu trebuia să fi acasă ? Am spus eu râzând.

-Când noua mea colegă își pierde noaptea înghețând de frig pe strada asta aproape pustie, cred că nu. Deci, vrei să te duc acasă ? Să știi că trebuie să-mi spui unde stai pentru asta, a spus el mutându-se de pe un picior pe altul.

-În mod normal, aș spune „Nu”, dar cred că noul meu coleg, Sam, poate să știe unde stau.

Am spus asta îndreptându-mă spre locul din față. Sam a zâmbit închizând portiera când s-a așezat confortabil la volan. Am tăcut amândoi, până ce un semafor l-a făcut pe Sam să oprească.

-Deci, cum ți-a decurs cele două ore petrecute cu minunatul, extraordinarul și tâmpitul de House ?

L-am privit, râzând cu gura până la urechi. Am dat din umeri și am spus aproape râzând iar:

-A fost ciudat, dar bine.

Sam a călcat pedala de accelerație, imediat după ce semaforul a arătat culoarea verde. Tot ce am mai vorbit pe parcursul scurtului nostru drum, a fost discursul meu de ghidare spre casa mea. Am ajuns în mai puțin de 10 minute, pentru că Sam mergea puțin prea repede acolo unde nici o intersecție nu-l mai deranja. Mașina lui mirosea a pin, iar căldura mă copleșea cu totul. Am privit mereu pe geam, încercând să număr cât mai multe stele. Era senin, cu o lună impecabilă. M-am trezit din visare odată cu plăcuța pe care scria strada în care locuiam. Am privit în față, bucurându-mă oarecum din interior.

-Cred că am ajuns, am spus eu, iar Sam a oprit încet.

-Deci aici stai ? Frumoasă casă, a spus el privind micuța și umila mea locuință.

I-am mulțumit politicos, și am dat să deschid portiera, dar mâna lui așezată pe umărul meu m-a făcut să tresar, încleștându-mi mâna pe portieră.

-Uite, Adele. Chestia care o să ți-o spun va fi atât de nepotrivită, încât probabil o să o iei la fugă spre casă mai repede decât și-ar putea imagina cel mai rapid atlet din lume, a spus el privindu-mă. Știi, dat fiind că acum știu și unde stai... ai planuri mâine seară ?

Întrebarea lui chiar m-a surprins, și m-a făcut să-mi strâng și mai tare geanta în poală. Nu am răspuns, tăcerea așternându-se între noi. Tot ce auzeam era câinele vecinului meu, care își striga singurătatea la lună.

-Da, știu, lucrezi cu mine de 3 zile, bine, bine.

-Nu, Sam, adică mi-ar plăcea să ieșim mâine seară.

Chipul i sa luminat de o fericire exaltantă, care m-a făcut și pe mine să zâmbesc.

-Deci... așa rămâne ? Mâine pe la nouă e bine ?

Mi-am calculat rapid cele două ore disponibile. Cred că mă voi descurca perfect, până la urmă aveam o tonă de timp la dispoziție.

-Este perfect. Ne vedem, totuși, mâine dimineață la clinică.

Mi-a dat aprobator din cap zâmbindu-mi. Am deschis portiera, și am ieșit încet luându-mi la revedere de la Sam. Frigul mi-a cuprins fața, iar vântul mi-a lipit aproape tot părul de față. Am deschis ușa, încercând să aprind și lumina din hol. Mi-am aruncat sacoul și geanta pe un fotoliu îndreptându-mă direct spre baie.

Apa curgea rapid în cada mea minusculă. Aburi îmbietori ieșeau din apa ce se aduna încetul cu încetul. Aveam nevoie de puțină relaxare, de momentul meu. Nu m-am mai gândit la mașina mea, care dormita acum în parcarea clinicii, și nici la House care, până la urmă, era un drogat. Baia m-a făcut să adorm mai repede, ajutându-mă să-mi golesc mintea mult prea repede.

Ceasul meu, mult prea zgomotos de această dată, m-a trezit la șapte, ca de obicei. Dimineața mea s-a derulat mult prea rapid, cafeaua răcindu-se, înainte să o pot bea. M-am îmbrăcat cu cele mai lejere haine care mi-au căzut în mână. Mi-am adus aminte buimacă de mașina mea aflată la 2 km de casă.

-Minunat Adele, autobuzul te paște.

Așa a și fost. Autobuzul ticsit de oameni transpirați, fără nici un loc liber pe scaune, mi-a stricat toată bună-dispoziția de aseară. M-am înecat tușind din cauza unui parfum mult prea dulceag al unei femei îmbrăcate mult prea elegant pentru autobuzul ăsta. Am ajuns la opt fără zece în fața spitalului.

Mașina mea era la fel de moartă ca aseară, așteptându-și mecanicul. I-am zărit mașina lui Sam, puțin mai departe de intrarea în spital, iar asta mă făcut să mă simt mai bine. Aveam de gând să-l rog să-mi preia el consultațiile de astăzi, să reușesc și eu să-mi repar mașina. Am intrat în clinică, salutând-o pe Dr. Marcer ce era în fața biroului său. A dat din cap ,zâmbind.  

Mi-am lăsat, ca de obicei, sacoul și geanta pe canapeaua din biroul lui House, luându-mi  din cuier halatul alb ca zăpada. Am căscat, ieșind din birou. L-am remarcat pe Sam în mini farmacia de pe hol, și l-am salutat îndreptându-mă spre salonul lui Marc. Nu m-am gândit că ar fi putut fii atât de rapid, încât să mă prindă din urmă.

-Hei, bună dimineața, mi-a spus el în timp ce mă învârteam pe călcâie înspre el.

-Bună dimineața și ție, tocmai am ajuns, cu autobuzul, am spus eu râzând.

-Să nu uiți, diseară la nouă, mi-a spus el, scăldându-și chipul în lumină.

Tot ce am reușit să schițez a fost un zâmbet, și o aprobare din cap. Am deschis ușa salonului, răsuflând ușurată. Am rămas înlemnită. House era lângă geam, privind spre oraș.

Scuzați-mi vă rog zecile de greșeli pe care le am, sunt o tâmpită. E stupid capitolul ăsta, și îmi pare rău. Scuzee fetelor.