Iubind un medic

Dincolo de mine ești tu

M-am trezit cu greu, știind că trebuia să mă pregătesc să merg la spital. Nu dormise la mine în noaptea asta pentru că avea nevoie de puțină liniște. Îi era rău și simțea că nu poate să stea în picioare. Mi-a spus că e doar o răceală senzorială și atât. Ce-i drept, e mult prea frig pentru un început de septembrie. Îmi e greu să spun dat și luna. Îmi e mult prea greu să cred că a trecut atât de repede timpul. Mult prea repede, mult prea dur. Eram dependent de ea.  Devenise pentru mine pastila ce mă calma. Doamne cât mi-o doream noaptea și cât o așteptam ziua. Nu voiam să o las să plece. Știam că o va face într-o zi. Începeam să înțeleg lucrul ăsta de fiecare dată în care îmi cerea să o las singură. Știam că va pleca. Eram conștient că trebuie să accept plecarea ei ca pe ceva normal. 

O prindeam rar fumând în baie, cu ușa încuiată. Se ascundea de mine și mereu îmi evita privirea când o prindeam fumând. Știam că ascunde ceva. Nu mă puteam dezmetici în nici un fel. Dimineața mă trezeam cu ea lipită de mine. Îi sărutam părul și o lăsam să se întindă pe tot patul doar pentru a fi sigur că se simte confortabil. Patul mirosea a ea până în străfunduri. Era minunată cu părul vâlvoi și cu firele bretonului ei ud lipite de frunte. Era minunată dimineața când respira greu și mă privea cu ochii iscoditori. Îmi făcea o cafea și se îmbrăca. Mă aștepta mereu. Făceam un duș rapid și mă gândeam la ea. Nu știam ce să-i spun. Probabil voia să mă audă vorbind, să-i spun tot ce cred că simt pentru ea, dar eu nu o făceam și ea nu înțelegea de ce. Nu știa ce statut are în casa mea și o înțelegeam, dar nu puteam face nimic. De mai bine de jumătate de an ne comportăm de parcă suntem o singură persoană și cu toate astea ea nu știe ce am eu în cap. Poate doar deduce, sau încearcă să o facă. Încearcă să se liniștească și atât. 

M-am plimbat prin casă singur, gândindu-mă la toate astea. Aveam să întârzii la spital, dar nu-mi păsa cu adevărat. Nu știam ce să fac, sau, mai bine spus, cum să o fac. M-am îmbrăcat și m-am târât până în mașină. M-am gândit să nu o iau de acasă, poate voia să-și scoată în sfârșit mașina din garaj. M-am îndreptat direct către spital fără să mă gândesc că ar trebui totuși să trec pe la ea. Am coborât din mașină, am intrat în spital și am urcat cu liftul în biroul meu. Nu am spus nimic nimănui, nu am văzut pe nimeni privindu-mă, nu am văzut-o nici măcar pe ea. Mi-am lăsat geanta pe canapea și m-am așezat la birou. M-am jucat cu mingea în continuu până ce Sam a apărut în ușa mea. 

-Avem un caz cu un tip supraponderal, mi-a spus sec.

-Și ce ai vrea să-i fac eu?  

M-a privit indignat și mi-a trântit pe birou un dosar albastru, slăbuț în conținut. M-am uitat peste el și i l-am dat înapoi. Nu mă atrăgea cu absolut nimic un timp cu insuficiență cardiacă de la prea multă mâncare. Chiar deloc. Sam și-a dat ochii peste cap și a ieșit înjurându-mă. 

-Mă prefac că nu am auzit asta, Morgan! 

M-am ridicat de la birou și am ieșit pe hol gândindu-mă că aș putea să dau peste Adele în salonul pentru consultații. Nu era acolo. Începeam să mă panichez. L-am văzut pe Oliver și l-am întrebat dacă a văzut-o. Un răspuns negativ m-a lovit în față ca un pumn. Unde e Adele la ora asta? Știam că nu întârzia niciodată, oricât de ger ar fi fost afară. Eram sigur de asta, o cunoșteam, nu îi stătea în caracter să întârzie undeva, oriunde. 

Am mai așteptat o oră, până ce s-a făcut aproape ora prânzului și i-am spus lui Sam că plec puțin. S-a enervat dar l-am lăsat să-i treacă, vorbind singur în biroul meu. Mi-am luat cheile și am coborât, apăsând insistent pe butonul liftului. 

-House! House, mă asculți măcar? Unde te duci? M-a întrebat Mercer alergând după mine. 

-Încerc să nu te aud, Jess, dar cred că tot New Jersey-ul te aude.