Iubind un medic

Concedieri

Nu m-am atașat niciodată atât de repede de o persoană pe care aproape nu o cunosc, ci doar o știu. Lucrul ăsta mă speria în fiecare dimineață în care încercam să pornesc mașina spre spital. Mă gândisem în fiecare seară să demisionez și să plec, dar unde? La fel ca acum, inima nu-mi arată nici un altfel de cale. E aproape 3 dimineața iar eu nu vreau să mă ridic din cada cu apă rece. Stăteam aici de peste două ore, iar apa cu spumă frumos parfumată se răcise. Am trecut prin toate fazele dureri spirituale în aceste două ore.  M-am simțit goală, apoi copleșită, singură, nefericită și invers. Și desigur, cireașa de pe tort a fost faptul că am izbucnit în plâns ca un copil de 5 ani.

Trecuseră încă două săptămâni, sau poate trei, nici măcar nu-mi mai amintesc. Monotonia se instalase în tot ce mă includea și pe mine. Mergeam la muncă, stăteam în salonul de consultații și veneam iar acasă, mereu același lucru. Nu-l mai văzusem aproape deloc, sau mai bine spus, era atât de absent în preajma mea încât puteam să jur că am devenit invizibilă. Nu-și mai luase bastonul cu el de atunci, și eram într-un fel, mândră de el. Se descurca din ce în ce mai bine, începuse deja să alerge, sau cel puțin asta mi-a spus Sam, care îl văzuse duminica trecută în parc. Dar toate aceste lucruri erau compensate de un lucru întunecat. Își îneca organismul în zeci de pastile pe zi.

Nu mai luat doar Vicodin. Începuse să-și injecteze morfină, iar lucrul ăsta mă speria teribil. Începea încetul cu încetul să nu se mai implice în nimic, să fie vegetativ. Sam nu se diferenția prea mult. Era la fel de inert în conversațiile cu mine. Zâmbea forțat, căutând să pară cât mai mulțumit de ceea ce făcea. Pe bună dreptate, nu era. Nu mai avusesem un caz de la Marc, adică, un caz real, în care chiar să fim nevoiți să ne batem capul îndeajuns de mult încât să ne pese. Nouă, căci despre House nu-mi permiteam să cred că-i va păsa vreodată de un pacient. 

M-am ridicat în picioare, agățându-mă de prosopul de pe margine. L-am înfășurat în jurul meu, presând ușor spre picăturile reci de apă. Eram albă, înghețată, iar maxilarul a început să-mi tremure frenetic când corpul meu a luat contact cu aerul și mai rece decât apa. Ieșind ușor din baie m-am împiedicat de prag, dezechilibrându-mă. Sprijinindu-mă de colțul unei noptiere, am dibuit prin întuneric patul. Aveam incapacitatea de a nu destinde aproape nimic prin întuneric. Am adormit fără să-mi dau seama, sau cel puțin, așa îmi amintesc. 

O melodie nenorocită îmi suna în urechi, de o veșnicie, în continuu. 

-Oh, mai taci odată! Am spus, oprind alarma telefonului. 

Minunat, era 7 iar eu reușisem să dorm doar prea 4 ore. O să fiu praf toată ziua, mai mult ca sigur. M-am ridicat, încercând să-mi răsfir puțin părul al naibii de încâlcit. Adormisem fără să-mi usuc părul. Am deschis dulapul, îmbrăcându-mă cu ce mi-a căzut în mână, apoi am băut cafeaua rece ce rămăsese de ieri dimineață și am ieșit pe ușă, aruncându-mi pe un umăr geanta neagră. Știam că am o șapcă în mașină, asta mă făcea să sper că-mi voi ascunde părul măcar până la spital. Am pornit mașina, accelerând spre strada liniștită. 

Nici măcar nu mi-am dat seama că era 7 jumătate dacă nu vedeam imensul ceas din centru. O să ajung mai repede la spital, nu mai făcusem asta de ceva vreme. Am intrat pe ușa spitalului zâmbind forțat spre infirmierele ce-și schimbau tura. Am urcat, aruncându-mi ochii pe teancul de hârtii pe care recepționera mi le-a pus în brațe. Am deschis ușa biroului lui House cu spatele, rotindu-mă doar când am ajuns în fața canapelei. 

-Bună dimineața, am auzit în spatele meu. 

Am încremenit, dându-mi seama că House stătea în fața geamului imens, privind spre parcare. 

-Bună și ție, am spus. 

Mi-am lăsat geanta pe canapea, rotindu-mă pe călcâie și lăsând foile pe biroul lui. Halatul imaculat mă aștepta pe cuierul de lângă ușă. L-am tras pe mine, deasupra tricoului negru. 

-Vreau să vorbesc ceva cu tine, mi-a spus. 

Am privit absentă peste umărul său, observând cum se apropia de mine, mișcându-și piciorul încet. 

-Ai văzut-o pe Marcer azi? 

-Nu. Ar fi trebuit? 

M-a privit zâmbind șăgalnic. Mi-al lăsat privirea în jos, închizând ochii încet.

-Cu atât mai bine. Există o problemă.

-Cu ce? Am întrebat privindu-l cu își rotește trupul și se îndreaptă iar spre fereastră. 

-Trebuie să ți-o spun direct. Marcer mi-a propus să vă concediez pe unul dintre voi. Sau mă rog, să vă trimit în altă echipă. 

Am încremenit făcând doi pași înspre el. Am respirat greu, inima bătându-mi cu o viteză ce mă uimea.  Am deschis gura, dar n-am reușit să spun ceva. Eram uimită. Poate mințea, adică poate doar e o glumă, sau vrea să mă sperie, sau orice altceva. Dar părea real. 

-Poftim? Când a spus asta?

-Săptămâna trecută. N-am avut un caz de aproape o lună. 

M-am uitat pe calendarul mic de pe biroul meu și am rămas șocată când am văzut data. 27 septembrie. Puteam să jur că încă era august, puteam să jur. Dacă îmi spuneai că am intrat în toamnă și că în curând va fi octombrie ți-aș fi dat cu un calendar în cap, cel mai sigur. Am înțeles ce avea de spus. Știam că cel mai probabil mă va da afară pe mine, pentru că eram nouă în treaba asta, iar Sam era aici de ceva vreme. 

-Când trebuie să te decizi? L-am întrebat încercând să par cât mai calmă. 

Și-ar rotit corpul spre mine, privind fix în ochii mei. 

-Peste două zile. Adică, la sfârșitul săptămânii ăsteia. 

-Ce ai decis? De fapt, nici măcar nu știu de ce mă mai întreb asta. E destul de clar. 

M-a privit cu ochii nervoși, schimbându-și brusc expresia feței. Apoi mi-am dat seama că nu voia să spună asta, se citea chestia asta pe chipul său. M-a privit prelung, fără să scoată măcar un cuvânt. Aștepta să mă întorc și să plec, sau cel puțin asta simțeam. Ochii mei îmi cereau lacrimile, dar am reușit să le stârnesc cât am putut de mult. Nu voiam să se vadă nimic din toate astea. 

-Haide, spune! Sam știe despre asta?

-Da, mi-a răspuns sec. 

-Minunat, eu de ce naiba nu știu nimic? Eu de ce nu știu că vineri trebuie să-mi iau tălpășița de aici? 

-Nu vreau să te dau afară! A țipat apropiindu-se de mine. Nu vreau să vă dau afară pe nici unul dintre voi, ce naiba! Termină cu smiorcăielile astea de copil mic! 

S-a apropiat de mine atât de mult încât îi puteam vedea fiecare pată gri din ochii săi perfect albaștri. Îi simțeam respirația în față, iar parfumul puternic de mosc îmi inunda nările. Am tăcut, amândoi, privindu-ne, examinându-ne fiecare părticică a feței. 

-Îți pasă, i-am spus.

-Nu-mi pasă de nimeni, dar vouă vă pasă de locul ăsta de muncă. 

-Sau poate îmi pasă de tine, am spus pe nesimțite. 

M-a privit, cu un altfel de privire în ochi. A tăcut, a făcut doi pași înapoi și s-a așezat pe scaunul de la birou. 

-Cât ai gândit înainte să spui asta? Nu-ți pasă, doar crezi că îți pasă. Eu nu merit ca ție să-ți pese. Nu știi cine sunt, nu mai accepta niciodată dacă ai știi. Sunt defect, nimănui nu-i pasă de un defect. 

Am tăcut, încremenind. Simțeam cum ochii îmi erau scăldați în lacrimi și mi-am schimbat privirea. N-am mai stat pe gânduri și am ieșit din birou, îndreptându-mă spre salonul de consultații, încercând să-mi rețin lacrimile. Tot ce am auzit în urma mea a fost comentariul unei infirmiere. 

-A aflat că va fi dată afară. 

Sau cel puțin, conștientul meu doar asta era în stare să audă.   

Merit o bătaie, sau două. Vreau păreri.