Gamble on souls

Capitolul 2.

"Xander era partea din mine care nu-mi aparținuse niciodată cu adevărat."
★

În urmă cu 7 luni.

"Zac într-un colț al camerei, suspinând înfrântă, și mai iau o gură din sticla de tărie, lăsând alcoolul și drogurile să-și facă efectul.

   Mă dădusem bătută.

"–Fă-mi o favoare, Starr?"

Glasul lui îmi răsună în minte atât de clar, de parcă ar fi fost încă aici.

"–Orice."

Nu ezitasem nici măcar o secundă să-i răspund atunci.

"–Amintește-ți de mine atunci când te vei uita la stele!"

Pe vremea aia nu înțelesesem de ce îmi ceruse asta. Dar îl asigurasem că o voi face.

   Și m-am ținut de promisiune.

   Trecuse o lună de când mă părăsise, iar eu încă îmi aminteam de el în fiecare noapte în care priveam cerul.

   Mi-am amintit cu amar. Cu dor. Cu durere. Și, spre disperarea mea, stelele chiar îmi aminteau de el. De zâmbetul lui ștrengar. De felul în care îmi vorbea. De modul în care mă privea de parcă eram singura persoană din lume care conta.

   Ajunsesem să urăsc stelele atât de mult încât începusem să mă tem de ele. Pentru că știam că, odată cu lăsarea serii și apariția lor pe cer, durerea avea să se întoarcă. Mereu se întorcea.

Nu îmi învățasem lecția.

   Nici acum nu știu cum am ajuns să mă îndrăgostesc de el. De cel mai periculos și interzis bărbat.

   Poate a fost zâmbetul lui arogant. Sau ochii aceia hipnotizanți care păreau capabili să-mi citească sufletul.

   Sau poate a fost întunericul lui. Întunericul în care, pentru prima dată, am reușit și eu să strălucesc.

   Dar acum, doar durerea îmi mai amintește că a existat cândva un Xander Black care mi-a dat lumea peste cap și m-a făcut să mă simt ca o stea.

Mă doare să știu că l-am iubit.
Mă doare și mai tare să știu că încă o fac. Nu-mi pot șterge din minte atingerile lui, săruturile sau felul în care mă privea de parcă eram ceva prețios într-o lume plină de haos.

   Felul în care mă strângea în brațe. Cum îmi șoptea la ureche. Cum îmi săruta fruntea de parcă încerca să-mi aline toate rănile pe care nu le puteam vedea. Nu l-aș fi crezut niciodată capabil de atâta tandrețe.

   Și poate tocmai de asta mă distruge atât de tare. Urăsc faptul că, în brațele lui, mă simțeam în siguranță. Iar acum, fără el... mă simt a nimănui.

Îmi las capul pe spate și oftezi zgomotos, încercând să-mi liniștesc haosul din minte. Dar era imposibil.

   Așa că scot telefonul din buzunar și îi formez numărul aproape din reflex.

   Știam că nu era bine ce făceam. Știam că fiecare apel mă afunda și mai tare. Dar nu era nimeni aici care să mă oprească.

–M-am blocat, Xander... Oftez încet, lăsându-mă pe spate și privind stelele de deasupra orașului.