Gamble on souls

Capitolul 2.

"Xander e acea parte din mine, care nu a fost niciodată a mea."
★

În urmă cu 7 luni.

"Zac într-un colț al camerei, suspinând înfrântă, mai luând o gură din sticla de tărie, lăsând drogurile și alcoolul să-și facă efectul. Mă dădusem bătută.

"–Fă-mi o favoare, Starr?"

El mi-a cerut.

"–Orice."

Nu am ezitat să îi răspund.

"–Amintește-ți de mine atunci când te vei uita la stele!"

Pe atunci, nu știam de ce îmi cerea asta, dar l-am asigurat că o voi face. A trecut o lună de când m-a părăsit, dar mi-am amintit.

   Mi-am amintit de el în fiecare seară când priveam cerul înstelat. Mi-am amintit cu amar și durere, dar am continuat să le privesc, uneori chiar și pe ascuns. Iar, spre disperarea mea, acestea, într-adevăr, îmi aminteau de el. De zâmbetul său ștrengar, de felul în care îmi vorbea și de modul în care mă privea.

   Ajunsesem să urăsc stelele atât de mult, încât îmi era teamă de ele. Teamă că, odată cu lăsarea serii, când acestea își făceau apariția, durerea avea să revină.

   Stele și dorul mă chinuiau, încât ajunsesem să-mi urăsc până și numele. Nimeni nu-mi mai spunea "Starr". Aceasta era o regulă nescrisă, pe care doar o singură persoană avea voie s-o încalce, doar că persoana aia nu mai era prin preajmă.

Nu îmi învățasem lecția. Nu știu cum am ajuns să mă îndrăgostesc de el. De cel mai vicios și interzis bărbat din lumea întreagă. Poate a fost zâmbetul său arogant sau ochii hipnotizanți. Sau poate a fost întunericul său, care m-a ajutat să strălucesc atât de intens.

   Dar acum, doar durerea îmi reamintește că odată a existat un Xander Black, care mi-a dat viața peste cap și m-a făcut să mă simt ca o stea.

Mă doare să știu că l-am iubit. Mă doare să știu că încă îl mai iubesc. Nu îmi pot șterge din minte atingerile sale, săruturile sau felul în care mă privea. Cum mă strângea în brațe, cum îmi șoptea la ureche, cum îmi săruta fruntea. Nu îl credeam în stare de atâta tandrețe. Urăsc cum, în brațele sale, mă simțeam în siguranță. Și acum, că el nu mai e, mă simt a nimănui.

Îmi las capul pe spate, oftând zgomotos și scot mobilul din buzunar. Îi formez numărul. Nu era bine ce fac, nu era prima dată, dar nu era nimeni aici ca să mă oprească.

–M-am blocat, Xander.

   Oftez, lăsându-mă pe spate, privind stelele de pe acoperiș.

   –Sunt blocată într-o lume a mea, una toxică și plină de vicii. Spune-mi, măcar îți lipsesc? Îți lipsesc când te uiți la stele? Când visezi cu ochii deschiși? Când îți urăști defectele, pe care eu le găseam perfecte? Îți lipsesc când te gândești la clipele petrecute sub așternut? Îți lipsesc când te gândești la trecut? Îți lipsesc când demonii tăi se zbat să se elibereze? Spune-mi, Xander: —Îți lipsesc?

Și brusc... n-am mai simțit nimic. Durerea încetase. Gândurile mele, mult prea asurzitoare, se opriseră. Era de parcă cădeam în gol. Nici măcar inima nu mi-o mai puteam simți. Așa se simțea moartea oare? Atât de familiară și euforică?