Gamble on souls

Capitolul 28.

"Tu ai fost iadul meu, dar și singurul loc în care m-am simțit acasă."
★

Xander

  O priveam dormind în brațele mele și nu-mi venea să cred că e reală. Atât de perfectă. Atât de frumoasă. Atât de ea. Steaua mea.

   Tânjisem atât de mult după momentul ăsta. Și acum că o aveam în brațe, nu știam cum să mă bucur de ea.

Mai târziu avea să se trezească și să se întoarcă la a mă urî, poate chiar și să-mi tragă una, dar gândul că încă mă iubea mă alina.

   Știam că mă iubea. O citisem în ochii ei. Și pentru mine era suficient.

   –O să fac tot ce-mi stă în putință să te recâștig, steluța mea! I-am șoptit, dându-i la o parte o șuviță de păr.

   Atâtea nopți în care o visasem. Atâtea zile în care aș fi dat foc lumii doar ca să o simt aproape. Am plecat ca un laș, crezând că, dacă o eliberez, pot muri liniștit. Dar n-am reușit. Moartea nu m-a vrut, pentru că o parte din mine încă trăia în ea.

   A fost singura care mi-a iubit întunericul. Nu s-a temut pentru o secundă în fața nebuniei mele. Dimpotrivă, s-a scufundat în ea. Și când toți încercau să mă repare, Starr m-a iubit mai adânc, până m-a făcut să cred că și iadul poate fi acasă.

   S-a mișcat ușor în somn, iar inima mi s-a oprit.

   –Xander... A rostit numele meu în șoaptă, printre vise.

   Și pentru prima dată după mult timp, nu am simțit frică. Am simțit viață.

   Voiam să trăiesc. Să lupt. Să o văd râzând, chiar și atunci când râde de mine. E prea plină de viață ca să accepte jumătățile mele. Tocmai de asta știam că trebuia să devin un bărbat mai bun. Pentru ea —ea merită totul.

   Am închis ochii pentru o clipă, lăsând liniștea să mă înghită. Respirația ei era calmă, constantă, iar pentru prima dată în luni, inima mea bătea într-un ritm normal. Fără panică. Fără furie. Doar ea.

   Apoi s-a mișcat din nou. De data asta, nu în somn. Am simțit-o cum se desprinde ușor din brațele mele, cu mișcări atente, ca și cum nu ar fi vrut să mă trezească.

Stătea pe marginea patului, cu părul căzut pe umeri. Avea urmele sărutărilor mele pe gât.

–Unde te duci? Vocea mea a ieșit răgușită.

Nu s-a întors imediat. A rămas cu privirea în gol, studiind podeaua, ca și cum acolo s-ar fi aflat răspunsurile la toate întrebările dintre noi.

–Oriunde. A răspuns, în cele din urmă.

M-am ridicat pe cot, privindu-i spatele gol.

–Starr...

–Nu. M-a întrerupt ea. Nu spune nimic, Xander.

Tonul ei nu era furios. Era calm. Prea calm. Atât de resemnat, încât m-a lovit mai tare decât orice ceartă.

–Nu o să te pot urî mereu, știi? Pentru că fiecare dată când o fac, ceva din mine se rupe. Dar nici nu pot să te iubesc așa. Nu mai pot.

Ai dreptate, iubito. O să mă iubești cum n-ai făcut-o niciodată. Mi-am spus în gând.