Gamble on souls

Capitolul 28.

"Tu ai fost iadul meu, Xander. Dar și singurul loc în care m-am simțit acasă."
★

Xander

  O priveam dormind în brațele mele și încă nu-mi venea să cred că era reală. Atât de frumoasă. Atât de perfectă. Atât de ea. Steaua mea.

   Tânjisem atât de mult după momentul ăsta, încât acum, când o aveam în sfârșit lângă mine, nu știam ce să fac cu fericirea care îmi strângea pieptul.

Mai târziu avea să se trezească și probabil avea să mă urască din nou. Poate chiar să-mi tragă una. Dar nu conta.

   Pentru că știam. O văzusem în ochii ei. Încă mă iubea. Și, pentru moment, asta era suficient.

   –O să fac tot ce-mi stă în putință să te recâștig, steluța mea. Îi șoptesc, dându-i o șuviță de păr după ureche.

   Fuseseră prea multe nopți în care o visasem. Prea multe zile în care aș fi dat foc lumii doar ca s-o simt din nou aproape.

   Am plecat ca un laș, crezând că, dacă o eliberez, o să pot muri liniștit. Dar n-am reușit. Moartea nu m-a vrut. Pentru că o parte din mine rămăsese la ea.

   Starr a fost singura persoană care mi-a privit întunericul și nu a fugit. Nu s-a temut de nebunia mea. Dimpotrivă, s-a aruncat în ea. Și, în timp ce toți încercau să mă repare, ea m-a iubit exact așa cum eram. Atât de profund, încât m-a făcut să cred că până și iadul poate fi o casă.

   Se mișcă ușor în somn și tot corpul mi se încordează instinctiv.

   –Xander... Îmi rostește numele în șoaptă, prinsă încă între vise.

   Și ceva se rupe în mine. Nu de durere. De speranță. Pentru prima dată după foarte mult timp, nu mai simt frică. Simt viață. Vreau să trăiesc. Vreau să lupt. Vreau să o văd râzând, chiar și atunci când râde de mine.

E prea plină de viață ca să accepte jumătățile mele. Prea vie ca să se mulțumească cu un om frânt. Și poate că tocmai de asta înțeleg, în sfârșit, ce am de făcut.

   Trebuie să devin un bărbat mai bun. Pentru ea. Pentru noi. Pentru că Starr merită totul. Iar eu vreau să fiu omul care îi poate oferi acel tot.

   Închid ochii și las liniștea să mă înghită. Respirația ei este calmă, constantă, iar pentru prima dată după luni întregi, inima mea bate normal. Fără panică. Fără furie. Doar ea.

   Apoi o simt mișcându-se. De data asta nu în somn. Se desprinde încet din brațele mele, cu grijă, ca și cum nu ar vrea să mă trezească.

   Când deschid ochii, o găsesc pe marginea patului. Părul îi cade peste umeri, ascunzându-i o parte din chip.

–Unde te duci? Vocea îmi iese răgușită.

Nu răspunde imediat. Rămâne nemișcată, cu privirea pierdută undeva în podea, de parcă toate răspunsurile pe care le căutam amândoi s-ar fi ascuns acolo.

–Oriunde.

   Cuvântul îmi taie respirația. Mă ridic într-un cot și îi urmăresc silueta.

–Starr...

–Nu. Mă oprește înainte să continui. Nu spune nimic, Xander.

Tonul ei nu este furios. Asta e partea cea mai rea. Este calm. Prea calm. Atât de resemnat, încât doare mai mult decât orice țipăt.