Gamble on souls

Capitolul 31.

"Între Rai și Iad."
★

Alek a ajuns aproape cincisprezece minute mai târziu. Singur. Exact cum îi cerusem.

I-am auzit pașii răsunând pe coridorul gol. Ușa metalică s-a deschis încet, iar silueta lui s-a conturat în lumina rece a depozitului.

Rayia îl oprise înainte să intre. Îl percheziționase din cap până-n picioare, fără să-i ofere vreo explicație. Fusese singura condiție impusă de Xander ca să accepte să rămână afară.

Alek nu comentase. Își ridicase doar mâinile, lăsând-o să-și facă treaba, apoi intrase în depozit cu aceeași expresie calmă pe chip.

Privirea i-a alunecat peste încăpere, analizând fiecare colț. Apoi s-a oprit asupra lui Luca.

Corpul lui zăcea nemișcat în mijlocul podelei, iar sângele se întinsese într-o baltă întunecată pe beton.

Pentru prima dată de când îl cunoșteam, l-am văzut pe Alek rămânând fără cuvinte. Șocul i s-a citit limpede pe chip.

Își mută privirea de la cadavru la mine și înapoi, încercând să înțeleagă ce se întâmplase. Cine apăsase pe trăgaci.

   –Eu l-am ucis. 

Alek își ridică încet privirea spre mine. Nu părea speriat. Doar surprins.

   –Credeam că sunteți prieteni.

   –Credeam că și noi doi suntem prieteni.

Încruntă ușor sprâncenele.

–Despre ce vorbești?

Fac câțiva pași spre el.

–Am obosit, Alek. Am obosit ca toată lumea să creadă că sunt atât de ușor de dus de nas.

–Nu înțeleg unde vrei să ajungi.

–Știi unde se ascunde Lucy?

Pentru o fracțiune de secundă, chipul îi încremenește. Apoi își revine.

–Poftim? N-am nicio idee unde e!

–Minți.

Un colț al gurii i se încordează, dar nu se apără imediat. Iar tăcerea lui mă înfurie mai tare decât ar fi făcut-o orice minciună.

–Ești fiul lui! Cuvintele îmi ies ca un glonț.

–Ce legătură are tata cu asta?

Fac încă un pas spre el.

–Privește-mă în ochi și spune-mi că nu știai că Zeke o ascunde pe Lucy.

Chipul i se golește de culoare. Ochii i se măresc brusc.

–Imposibil... Murmură.

–Ai fost lângă el în toate jocurile lui murdare. Dacă exista cineva care trebuia să știe... erai tu!

Clatină hotărât din cap.

–Îți jur că nu știam! Poate sunt fiul lui, dar pentru el n-am contat niciodată.

Îl privesc în tăcere.

Știam. Ba, uneori, avusesem impresia că eu însemnasem mai mult pentru Zeke decât propriul lui copil. Gândul mă scârbea.

Alek își ridică din nou privirea spre mine.

–Dacă aș fi știut, ți-aș fi spus. Nu te-aș fi lăsat să-ți riști viața încă o dată.