Gamble on souls

Capitolul 24.

"Ai distrus-o exact cum ai promis, Black."
★

–Te-am prins, steluțo!

   Nu. Nu putea fi real.

Prima dată îi aud vocea ca prin ecou. Îndepărtată. Apoi timpul se oprește. Nu mă mai pot mișca.

Fiecare nerv din corp îmi încremenește, iar pentru o clipă am impresia că până și inima uită să mai bată. O secundă se transformă într-o eternitate. Era imposibil să uit glasul celui care îmi frânsese inima.

Țin ochii închiși cu încăpățânare. Îmi doream să fie un vis. Pentru că, dacă era real... atunci urma să mă condamn singură.

Îi simțeam brațele în jurul meu.
Atât de familiare.
Atât de calde.
Atât de... el.
Atât de noi.
Atât de acasă.

Și mă uram. Mă uram pentru că, în opt luni nenorocite, nu mă simțisem nici măcar o dată atât de vie. Mă uram pentru că trupul meu îl recunoscuse înaintea minții. Mă uram pentru că încă îmi plăcea să fiu în brațele lui.

Blestemată să fii, inimă, că încă tânjești după el. Blestemat să fii și tu, Xander Black. Și blestemată să fiu și eu... pentru că nu pot să-mi revin.

Cu timpul, mă obișnuisem cu absența lui. Dorul devenise singurul lucru care îmi mai ținea companie în nopțile în care nu puteam dormi.

Plecarea lui nu îmi frânsese doar inima. Îmi distrusese viața. Și, Dumnezeule... cât de rău căzusem. Mă abandonasem pe mine însămi. Mă aruncasem de bunăvoie în brațele dependenței, convinsă că nimeni nu avea să observe dacă, într-o zi, pur și simplu... dispăream.

Pentru că asta îmi dorisem. Să mor. Fusesem atât de aproape de moarte, încât îi simțisem gustul... și era înspăimântător.

–Steluțo...

Un singur cuvânt. Atât. Și, totuși, s-a simțit ca acasă. Trecuse atât de mult timp de când nu-l mai auzisem și nici măcar nu realizasem cât de disperată fusesem să-i mai aud vocea măcar o dată.

Mi-am făcut curaj și am deschis ochii. Contactul vizual m-a distrus. Ochii aceia albaștri au frânt ceva în mine. Era imposibil de descris. Imposibil de reparat. Erau la fel de limpezi și de vii cum îi păstrasem în amintire.

Mă priveau cu o teamă pe care nu i-o mai văzusem niciodată, dar și cu o liniște ciudată. De parcă simplul fapt că eram vie îi reda și lui viața.

Nu. Nu avea dreptul să mă privească așa. Nu după opt luni în care mă lăsase să mă sting singură. Furia a fost mai rapidă decât orice gând.

M-am desprins din brațele lui și i-am tras o palmă cu toată puterea. Capul i s-a întors într-o parte, dar nu a spus nimic. Nici măcar nu a încercat să se apere. M-a privit doar în tăcere, iar în colțul gurii i-a apărut un zâmbet mic, trist, de parcă lovitura mea era exact pedeapsa pe care o așteptase.

Gestul acela m-a înfuriat și mai tare. L-am lovit din nou. Mai puternic. Capul i s-a întors în partea cealaltă, însă a rămas nemișcat.

Două palme nu însemnau nimic. Nu după opt luni de dor. Nu după toate nopțile în care îl urâsem și îl iubisem în același timp. Voiam să-l rănesc până în adâncul sufletului, dar în fața lui cuvintele mă abandonau de fiecare dată.

Un foc de armă răsună atât de aproape, încât glonțul trece la câțiva centimetri de tâmpla lui Xander. Într-o fracțiune de secundă, expresia lui se schimbă. Bărbatul din fața mea dispare. Rămâne doar bestia. Mă trage instinctiv în spatele lui, în timp ce pistolul îi apare deja în mână.