Gamble on souls

Capitolul 4.

"Chiar și după ce ți-a frânt inima... tu continui să-l aperi."
★

Mi-am turnat un pahar de whiskey și m-am așezat pe blatul din bucătărie, ținând paharul între degete.

   Era șapte dimineața. Soarele răsărise deja, iar lumina rece a dimineții îmi lovea chipul prin geamurile mari ale vilei.

   Îmi privesc reflexia în fereastră, iar ochii roșii și obosiți îmi trădează fără milă toate nopțile nedormite din ultima vreme.

   Nu puteam să adorm. Coșmarurile refuzau să-mi dea pace. Mă devorau încet, bucată cu bucată. Toate păcatele ieșeau la suprafață de fiecare dată când închideam ochii. Devenisem prizoniera propriilor gânduri, iar fiecare moment de liniște se transforma într-o tortură.

Ridic paharul la buze, lăsând gustul amar al whiskey-ului să se amestece cu golul din sufletul meu.

   Și, totuși, nici măcar alcoolul nu mai reușea să alunge demonii care mă bântuiau.

   –Știi că sticla aia costă zece mii de dolari, nu?

   Glasul lui Klaus răsună brusc prin încăpere, făcându-mă să tresar atât de tare încât aproape îmi pierd echilibrul.

   –Klaus! M-ai speriat. Ce naiba cauți aici?

   Reușesc să mă redresez înainte să ajung pe podea, iar migrena care-mi pulsa în tâmple devine și mai insuportabilă.

   Klaus oftează greu și face câțiva pași spre mine.

   –Nu trebuie să te ascunzi de mine, puștoaico.

Îl privesc atent pentru câteva secunde și îmi dau seama imediat că nici el nu dormise prea mult. Ochii îi erau goi. Pierduți.

   Știam foarte bine ce demoni mă țineau pe mine trează noaptea. Dar pe el cine îl bântuia atât de rău încât să nu mai poată dormi?

   Era ca și cum amândoi deveniserăm prizonierii unor coșmaruri diferite, dar la fel de cumplite. Doar că Klaus avea mult mai multe păcate decât mine. De asta eram sigură.

   Și, privindu-l, aveam impresia că fiecare dintre ele îi apăsa sufletul puțin câte puțin, transformându-i nopțile într-un adevărat chin.

   –Nu înțeleg la ce te referi. Mă încrunt imediat și îmi strâng mai tare paharul între degete.

   Klaus mă privește câteva secunde în liniște, de parcă încerca să decidă cât de sincer să fie.

   –Suferi de insomnii. Mintea ta nu te lasă să dormi. Iar atunci când, în sfârșit, reușești să adormi... te atacă cu coșmaruri. Vorbesc despre cele în care aștepți disperată să te salveze cineva.

   –Nu știi despre ce vorbești! Rostesc rapid, ferindu-mi privirea.

   Dar mințeam. Pentru că avea dreptate. Îmi doream cu disperare să fiu salvată. Să nu mai retrăiesc la nesfârșit momentul în care verișoara mea s-a aruncat de pe clădirea aia blestemată.

   Mi-aș fi dorit să fi fost cineva acolo pentru ea atunci când eu nu am putut face nimic.

   –Ai idee că vorbești în somn? Că țipi? Haide, contrazice-mă dacă vrei. Deși amândoi știm că Sara e cea care-ți bântuie visele.

   –Nu vrea să-mi dea pace. Recunosc încet, ridicându-mi privirea din pahar spre fereastră. E ca și cum m-ar pedepsi pentru faptul că eu încă trăiesc... iar ea nu.