Gamble on souls

Capitolul 14.

"Hei, îl caut pe Xander Black!"
★

Xander

   –Xander, omule, să plecăm, am terminat pe ziua de azi! Tresar ușor la auzul glasului colegului meu.

   Pedro aruncă o cârpă murdară de ulei pe un scaun și trântește nervos capota mașinii la care lucra de două zile fără succes.

   –Jur că-l sun pe idiotul ăsta să-și ia rabla înapoi. Mașina asta n-are nicio șansă!

   Un zâmbet subtil îmi apare pentru o fracțiune de secundă când îl aud bombănind.

   –Vrei să ieșim undeva? Continuă el.

Îmi scot mănușile lent și le arunc în dulap.

   –Nu pot în seara asta. Poate altă dată.

–Oh, haide, omule, asta spui în fiecare seară!

   Îmi încleștez maxilarul instant.

–Am ceva de rezolvat. Mârâi frustrat.

Își făcuse un obicei din a încerca să mă scoată în oraș, iar eu începusem deja să obosesc de câte ori trebuia să-l refuz. Nu venisem aici ca să-mi fac prieteni. Venisem ca să termin ceva.

   –Are legătură cu bruneta de pe telefonul tău? Întreabă el cu un rânjet curios.

   Simt instant cum mi se încordează pumnii. La dracu', tipul ăsta chiar nu știa când să tacă.

   –Nu.

   Tonul meu rece îl face, în sfârșit, să înțeleagă că întrecuse măsura. Ridică mâinile în aer în semn de capitulare.

   –Bine, bine. Ne vedem mâine atunci! Se îndreaptă spre ieșire înainte să întoarcă scurt capul spre mine. Închizi tu?

   –Sigur. Dau scurt din cap și îl privesc dispărând afară.

   În urma lui rămâne doar liniștea atelierului și mirosul greu de benzină și metal încins.

   Verific pentru ultima oară echipamentul și mașinile înainte să mă îndrept spre vestiar.

   Însă, pe drum, privirea îmi cade automat pe ecranul telefonului. Iar pentru o secundă, simt cum tot aerul îmi dispare din plămâni.

   Era o poză cu ea. Zâmbea spre cameră de parcă lumea nu avusese niciodată puterea să o rănească. Ochii îi sclipeau, iar pe buze îi stătea acel zâmbet radiant care reușea mereu să-mi distrugă orice urmă de autocontrol.

   Poza fusese făcută la câteva zile după noaptea în care dansaserăm pe acoperiș.

   La dracu'. Încă îi puteam simți atingerea. Felul în care își lăsase capul pe pieptul meu de parcă acolo îi era locul. De parcă pentru câteva minute uitase că eu eram exact omul de care ar fi trebuit să fugă.

   O priveam atunci fără să spun nimic, încercând disperat să-mi dau seama la ce se gândea.

   Și, pentru prima dată după foarte mult timp, începusem să fredonez încet versurile melodiei doar ca să-i liniștesc furtuna din ochi.