Gamble on souls

Capitolul 34.

"Să fiți libere."
★

Cuvintele lui Klaus se simțeau ca o sentință.

   –Zeke știe că Xander ar veni după mine.

   –Pe asta se bazează!

   –Foarte bine. Trebuie să-l lăsăm să creadă că sunt singură. Vulnerabilă. Disperată.

   –Xander nu o să fie de acord.

   –Nu trebuie să știe. Încă.

   S-a încordat la auzul cuvintelor mele.

   –Nu face ceva nesăbuit, Avril! Știm amândoi de ce e în stare dacă pățești ceva!

   –Spune-i lui Xander adevărul. Tot.

   Mi-am luat geaca și am pornit spre ușă.

   –Avril, îmi rupe capul dacă te las să ieși pe ușa aia!

   –Ai puțină încredere în mine, Voldemort! I-am făcut cu ochiul. Nu mă ofer pe tavă așa ușor!

   –Atunci unde te duci?

   –Tocmai mi-am amintit ceva.

   –Ce?

–O să vezi.

   –Spune-mi ce vrei să fac. S-a conformat imediat și am zâmbit.

   –Adună toți oamenii pe care îi ai aici. Pe toți cei pe care i-ai câștigat de partea ta. Trebuie să ne mișcăm cât mai repede. E doar o chestiune de timp până când vor ataca. Depozitul ăla era al lui, dar am unul de rezervă. Îți trimit imediat adresa.

   –Ce o să-i spun lui Xander?

   –Încearcă să tragi de timp.

   –Măcar spune-mi că nu te duci singură! A strigat în urma mea.

   –O iau pe Rayia cu mine.

   Și pentru prima dată după mulți ani, nu mai fugeam.

   I-am scris blondinei un mesaj, anunțând-o unde ne vedem.

   Aveam un as în mânecă de care urmam să profit. Infernul era arma lui supremă. Ne-a creat ca să distrugem. Doar că a uitat un detaliu.
Armele care gândesc... se pot întoarce împotriva celui care le-a ținut prea strâns în mână.

   Iar noi trăiam după un cod. Unul pe care el nu l-a înțeles niciodată. Și dacă Zeke crede ne controlează, se înșela. Pentru că arma supremă nu îi aparținea. Fusese singurul lucru pe care mi-l oferise.

   Ajunsă în fața clădirii abandonate, m-am întâlnit cu Rayia, care mă aștepta deja.

   –Doar nu ai de gând să faci ce cred eu? M-a privit de parcă eram nebună și am surâs amuzată.

   –Ba da. Și tu o să mă ajuți!

   –Știi că ele nu te plac, nu?

   –Știu.

   –Nu o să fie ușor.

   –Nici nu mă aștept la asta!

   Ușa de metal s-a închis în urma noastră. Aerul era greu. Încărcat de transpirație și sânge vechi. Lumina îmi lovea ochii, iar pentru o fracțiune de secundă corpul meu a reacționat înaintea minții. Spatele drept. Maxilar încleștat. Respirație controlată.

   Privirile s-au ridicat una câte una. Fetele erau împrăștiate prin cameră: pe saltelele subțiri, sprijinite de pereți, unele fumând.

   –Ai ceva tupeu să te întorci aici! O voce s-a auzit din stânga.