Gamble on souls

Capitolul 34.

"Să fiți libere."
★

   Cuvintele lui Klaus se simt ca o sentință. Îmi las capul pe spătarul canapelei și închid ochii pentru câteva secunde.

   Totul începe să se lege. Nimic nu fusese întâmplător. Îmi dau seama că, încă de la început, nu eu fusesem ținta. Noi fuseserăm. Îmi deschid încet ochii și îmi întorc privirea spre Klaus.

–Zeke știe că Xander ar veni după mine.

–Pe asta se bazează. Aprobă scurt.

–Foarte bine. Mă ridic în picioare. Atunci trebuie să-l lăsăm să creadă că sunt singură. Vulnerabilă.

–Xander n-o să fie niciodată de acord.

–Nu trebuie să știe. Îmi iau geaca de pe spătarul scaunului. Încă.

Îl văd cum se încordează.

–Nu face ceva nesăbuit, Avril! Face un pas spre mine. Știm amândoi de ce e în stare dacă pățești ceva.

–Spune-i lui Xander adevărul.

Îmi iau geaca și pornesc spre ușă.

–Avril!

   Mă opresc cu mâna pe clanță.

   –O să-mi rupă capul dacă te las să ieși pe ușa aia!

–Ai puțină încredere în mine, Voldemort! Îi fac cu ochiul. Nu mă ofer pe tavă chiar atât de ușor.

   Klaus oftează.

–Atunci unde te duci?

–Tocmai mi-am amintit ceva.

–Ce? Își arcuiește o sprânceană.

   –O să vezi.

   Mă privește câteva secunde, apoi renunță. Știa că nu avea nicio șansă să mă oprească.

–Spune-mi ce vrei să fac.

–Adună toți oamenii pe care i-ai câștigat de partea ta. Trebuie să ne mișcăm repede. E doar o chestiune de timp până atacă. Depozitul ăla era al lui Zeke. Dar am unul de rezervă. Scot telefonul din buzunar. Îți trimit imediat adresa.

–Și lui Xander ce-i spun?

–Încearcă să tragi de timp.

   Când deschid ușa, îl aud strigând din nou.

–Măcar spune-mi că nu te duci singură!

   Mă opresc fără să mă întorc și un zâmbet îmi apare în colțul gurii.

–O iau pe Rayia cu mine.

Și, pentru prima dată după mulți ani... nu mai fugeam.

   Îi scriu blondinei un mesaj, spunându-i unde să ne întâlnim.

   Aveam un as în mânecă. Unul de care urma să profit. Infernul era cea mai puternică armă a lui Zeke. Ne-a creat ca să distrugem. Doar că uitase un singur detaliu. Armele care gândesc... se pot întoarce împotriva celui care le-a ținut prea mult timp în mână.

Îmi scapă un zâmbet amar. Noi trăiam după un cod. Unul pe care el nu l-a înțeles niciodată. Credea că încă ne controlează. Se înșela. Pentru că arma supremă nu-i mai aparținea. Fusese singurul lucru pe care mi-l oferise vreodată.

   Când ajung în fața clădirii abandonate, Rayia mă așteaptă deja, rezemată de capota mașinii, cu brațele încrucișate și o țigară aproape stinsă între degete.