Gamble on souls

Capitolul 8.

"Ce-ar fi eternitatea fără el?"
★

Îmi fac curaj și intru în cameră. Instant, mirosul de praf îmi invadează simțurile, făcându-mă să mă strâmb ușor. Totuși, mă surprinde să găsesc toate lucrurile exact la locul lor.

   Camera încă era plină de el. În aer. În liniștea apăsătoare. În felul în care nimic nu părea atins.

   Mă apropii încet de șifonier, iar când îl deschid, respirația mi se blochează pentru o fracțiune de secundă. Hainele lui încă îi purtau mirosul, chiar și după tot timpul ăsta.

   Mirosul lui.

–La dracu'! Izbucnesc aproape înnebunită, scoțând și restul hainelor din șifonier și înconjurându-mă cu ele.

   Mă avertizase. De nenumărate ori. Îmi spusese să nu mă apropii de el. Să plec. Să fug cât încă mai puteam. Și totuși, proasta de mine l-a crezut exact atunci când nu ar fi trebuit.

   M-am jucat cu focul, convinsă că dețin controlul, iar când totul a ars în jurul meu, n-am mai știut cum să ies dintre flăcări. Așa că... pe cine mai învinovățești când îți frângi singură inima?

Îmi strâng mai tare materialul între degete și îmi închid ochii.

   Nu mai știam ce fusese real și ce nu. Știam doar că îl iubesc. Și că iubirea asta mă schimbase atât de tare încât ajunsesem să împing pe toată lumea departe doar pentru că nu erau el.

   Mă luptasem atât de mult să nu mă întorc la persoana care eram înainte... încât, fără să-mi dau seama, devenisem ceva și mai rău.

Și partea cea mai bolnavă era că, și acum, îngropată în mirosul lui, tot ce voiam era să mă întorc la el.

   Nu eram pregătită să-i dau drumul. Mă agățam epuizată de iluzia a ceea ce fuseserăm, în timp ce mă înecam în amintiri care refuzau să mă lase să respir.

   Într-un final, realitatea mă lovește din nou, realizând că eu eram încă aici, iar el nu.

De ce nu era aici?
De ce nu era lângă mine?
De ce nu rămăsese?
De ce nu am fost suficientă ca să-l fac să rămână?

Sleită de puteri, încerc să mă ridic dintre hainele împrăștiate pe podea, dar lovesc cu piciorul ceva tare.

   Mă opresc imediat. Privirea îmi cade pe o carte neagră, cu copertă din piele, ascunsă printre haine.

   Sprâncenele mi se încruntă ușor în timp ce mă aplec și o ridic. Materialul era uzat pe margini, de parcă fusese atins de prea multe ori.

   O deschid încet, iar în momentul în care privirea îmi cade pe primele rânduri... inima îmi ratează o bătaie sau două. Îi recunosc instant scrisul.

   "Lucy. Cea mai uimitoare ființă pe care am întâlnit-o. Atât de frumoasă. De inocentă. Și totuși, ticăloșenia zâmbește în ochii ei, împingându-mă spre păcat."

   Respirația mi se blochează pentru o secundă. Și întorc pagina cu mâinile tremurânde.

   "I-am spus pentru prima dată că o iubesc. Iar ochii ei s-au umplut de lacrimi. Mi-a mărturisit că a așteptat toată viața să mă găsească și ce e ciudat este că, fără să conștientizez, cred că și eu am așteptat-o."

   Continui să citesc, incapabilă să mă opresc.

   "Îmi doresc să găsesc un vinovat. Să învinovățesc pe cineva. Dar nu am pe cine. În povestea asta, eu rămân singurul vinovat pentru moartea ei. Eu sunt cel care i-a făcut cunoștință cu lumea mea. O oferisem pe tavă, fără vreo șansă la apărare. La dracu'! Scriu prostii sentimentale în rahatul ăsta de caiet, crezând că așa poate o aduc înapoi. De parcă i-ar păsa cuiva!"