Gamble on souls

Capitolul 18.

"Fiecare zi este o luptă pentru supraviețuire."
★

   În câteva ore urma să iau avionul spre New York. Alesesem să-mi petrec restul zilei cu bunica. Mă durea să știu că nu pot rămâne mai mult. Dorul era nimicitor, dar nu aveam de ales.

   Mă certase zdravăn că slăbisem prea mult. Poate că ar fi înțeles dacă i-aș fi spus adevărul, dar nu puteam. Așa că mințisem. Am dat vina pe examene, pe stres, pe orice altceva decât realitatea.

   –Ai grijă de tine, Starr, și sună-mă mai des!

Încercam să mă împac cu gândul că, într-o zi, toate astea vor lua sfârșit și vom fi din nou împreună. Visam să o aduc în New York, să cumpăr o casă pentru noi trei și să fim fericiți.

   Kyle locuia în continuare cu Akim și sora lui. Era fericit, dar știam că tânjea după ceva al lui, un loc pe care să-l numească "acasă". Și eram hotărâtă să-i ofer asta. Dar, până atunci, lucrurile trebuiau să rămână la fel. Momentan, siguranța lor era prioritară. Nu puteam permite să devină daune colaterale din cauza mea.

Nu credeam că o să ajung să mă simt ca o străină pe străzile pe care crescusem. Un sentiment atât de ciudat. Ca și cum aș încerca să leg două versiuni ale mele, dar ele refuză să se întâlnească. De parcă mi-aș privi trecutul în ochi, iar el m-ar condamna.

Gândul acesta m-a făcut să chicotesc, dar sunetul a fost gol, lipsit de veselie. Și atunci, pentru o secundă, am văzut-o.

Eu, cea din trecut. Stă acolo, la distanță, cu brațele încrucișate și o privire aspră. Furioasă. Dezamăgită. Nu înțelege.

Soldatul de aur, mereu loială, față în față cu trădătoarea. O văd cum își strânge pumnii și mă întreb ce mi-ar spune dacă ar putea. Cum am putut face una ca asta? Cum am putut trăda tot ce am fost?

Aș vrea să-i explic, dar ce rost ar avea? N-ar asculta. Și totuși, dacă aș putea să-i șoptesc ceva, i-aș spune doar atât: —Am iubit pe cineva la nebunie. Iar când a plecat el, am înnebunit eu.

–Starr!

În transa în care eram, mi-am auzit numele, recunoscând instant persoana care m-a strigat.

Să stau față în față cu primul bărbat care mi-a frânt inima nu e un lucru ușor.
Să stau față în față cu cel care trebuia să mă iubească infinit, dar nu a făcut-o, nu e un lucru ușor.
Să stau față în față cu tatăl meu nu e un lucru ușor.

–Tată... Am îndrăznit să rostesc.

–¡Estás de vuelta! (Te-ai întors inapoi!)

Vocea sa nu îmi era străină, dar prezența lui nu îmi inspira prea multă familiaritate.

–Doar pentru câteva zile.

–Arăți bine, ai slăbit!

Zâmbetul mândru de pe buzele sale îmi provoca greață.

Normal că era primul lucru pe care îl observa la mine. În trecut, tot ce-mi doream era aprobarea lui, mai ales când mă judeca aspru pentru felul în care arătam.

Când mă privea, el nu vedea o fiică, ci o siluetă care nu se conforma idealurilor sale. Eram doar o imagine imperfectă, iar eu simțeam cum mă îndepărtez de el cu fiecare kilogram în plus.

–Mda... A fost tot ce am răspuns, începând să fiu mânioasă.

Dacă i-aș fi mărturisit care fusese prețul pe care l-am plătit ca să "pierd" câteva kilograme, nu i-ar fi păsat. Nopțile nedormite, lacrimile, pastilele, alcoolul. Nimic nu conta, atâta timp cât eram slabă.