Gamble on souls

Capitolul 10.

"A fost aici."
★

–Spune-mi că n-ai făcut asta! Vocea furioasă a lui Klaus mă face să-mi dau ochii peste cap înainte chiar să ridic privirea spre el.

   Îmi sprijin calm spatele de birou, refuzând să mă las intimidată de tonul lui.

–Știm amândoi că nu m-ai fi ajutat să o găsesc, Klaus.

–Pentru că e mult prea periculos!

–Lucy nu e periculoasă! Mă răstesc.

   Tăcerea care cade între noi e grea. Klaus mă privește lung, de parcă încerca să-și dea seama dacă mai poate ajunge la mine sau dacă mă pierduse deja complet.

   Dar adevărul era că, după tot ce trăisem, ceva în mine se schimbase definitiv.

   După atâta suferință, după toate nopțile în care mă înecasem în furie și dor, devenisem imună la lucrurile care odinioară mă distrugeau. Știam asta. O simțeam. Încheiasem un armistițiu tăcut cu trecutul meu.

   Lăsasem toate versiunile mele în urmă. Pentru că acum exista un singur lucru care îmi ocupa mintea. O singură persoană. Lucy.

–Nu vorbeam despre ea, ci despre tine! Izbucnește Klaus. Cu dependența ta, vendetta asta o să te consume complet! Înțelege, Avril... o să fii moartă înainte să ajungi la Lucy.

   Îl privesc fără să spun nimic, iar el își trece nervos mâna prin păr, complet scos din sărite.

   –Tot ce îl interesează pe nemernicul ăla e să te transforme iar în soldatul lui perfect. Atât! Nu-l interesează dacă îți pierzi umanitatea. Dimpotrivă... asta așteaptă de la tine!

   Cuvintele lui rămân suspendate între noi, iar pentru câteva secunde nu aud nimic altceva în afară de propria mea respirație.

   Pentru că vedeam neputința din ochii lui. Și, undeva adânc în mine, asta îmi provoca o urmă de vinovăție.

   Klaus fusese cel care mă ținuse în viață în ultimele luni. Mă ridicase de pe podeaua băii când tremuram prea tare ca să mă țin pe picioare. Mă suportase în cele mai urâte momente ale mele. Îmi bandajase rănile fără să pună întrebări.

   Știam foarte bine adevărul. Fără el, probabil aș fi murit singură în apartamentul meu cu mult timp în urmă.

   Dar nu putea să înțeleagă și nici nu avea cum. Pentru că durerea mea nu era ceva ce putea fi explicat. O lăsasem să mă consume complet. O simțisem în fiecare os, în fiecare respirație, în fiecare minut nenorocit al zilei.

Dorul.
Furia.
Trădarea.

   Toate se amestecaseră în mine până când nu mai știam unde se termină una și unde începe alta.

   Îmi cobor privirea, incapabilă să-l mai privesc direct.

–După ce se termină totul... Spun încet, vocea aproape goală. Nu mă interesează ce o să vrea Zeke de la mine după.

–Ți-ai vrut libertatea înapoi și ai pierdut-o înainte să o ai măcar. Asta o să fie distrugerea ta. Tonul lui glaciar îmi face stomacul să se strângă pentru o secundă.

O parte din mine știa că are dreptate. Știam că mă apropiam de ceva ce putea să mă distrugă definitiv.

   Dar asta și era problema. Ajunsesem într-un punct în care simțeam că nu mai am nimic de pierdut.

–Știu ce fac, Klaus.

   Replica mea îl face să râdă scurt și amar.

–Serios?