Gamble on souls

Capitolul 13.

"Durerea, ceva atât de poetic și totuși, atât de sfâșietor!"
★

Nu înțelegeam care era problema oamenilor cu suferința și de ce erau atât de atrași de aceasta. De ce erau atât de dependenți de durere? De ce simțeau nevoia să fie răniți zilnic? De ce trebuiau să fie puși în astfel de ipostaze?

Mi-a luat ceva timp să aflu răspunsul. E dificil. Zilele devin greu de îndurat când nu simți nimic. Te simți gol pe dinăuntru. Fericirea și furia nu durează, iar iubirea e rară. Așa că...alegi durerea. Fiecare om are propriul viciu care îi aduce suferință. Acel "mic" lucru care îți sfâșie puțin câte puțin sufletul.

Pentru unii, e alcoolul. Mai exact, starea pe care acesta ți-o induce. E ceva sfâșietor când alcoolul readuce la suprafață toată tristețea. Pentru alții, sunt drogurile. Acele iluzii "perfecte" pe care ți le creezi, ca mai apoi să te trezești la realitate și să realizezi că a fost doar o minciună și că lucrurile nu vor fi niciodată perfecte.

Pentru alții, sunt relațiile. Momentele când te îndrăgostești de persoana nepotrivită și tu știi lucrul asta. Îl poți simții cât de greșit este, dar continui să te lași purtat de val. Alegi să rămâi lângă acea persoană, să formezi o legătură, deși, în final, ești conștient că lucrurile nu vor dura și tot nu vrei să renunți. Când iubești persoana nepotrivită, durerea e inevitabilă.

Cam așa mă simțeam eu. Încercasem toate viciile, devenisem dependentă, dar niciunul nu era suficient. Ca atunci când te droghezi și, dintr-o dată, nu se mai simte la fel, așa că treci la ceva mai puternic. Și continui astfel, până când...ei bine, până când te lași ori faci o supradoză. Nu există o altă cale.

Așa că, iată-mă, în acele momente întunecate, simțind cum sufletul meu se prăbușește sub greutatea propriilor alegeri. Fiecare decizie greșită părea să mă împingă și mai adânc în abis. Într-un fel, devenisem prizoniera propriei dureri, captivă într-un labirint de vici și regrete care mă devorau încetul cu încetul.

Cum aveam de gând să ies de-acolo? Nici o idee! Dar mă descurcam eu cumva. Mereu reușeam!

   –Te gândești la el, așa este? Femeia de lângă mine mă readuce la realitate din captivitatea propriilor gânduri.

   Îmi întorc privirea spre aceasta. Era superbă. Cu părul răvășit pe umeri, ochii sclipindu-i, arăta într-un mod sălbatic, exact ca după o partidă pe măsură. Cu buzele umflate, rujul răvășit și un imens zâmbet pe buze, care, încet, încet, începe să se estompeze, luându-i locul o încruntare. În aceste momente, nemulțumirea începea să-și facă prezența.

   –Nu. I-am răspuns în cele din urmă.

   Spuneam adevărul, oarecum. Gândurile mele nu erau neapărat direcționate către el. Deși nu puteam să-i mărturisesc că Xander nu-mi părăsise niciodată gândurile. Din momentul în care noi doi încetaserăm să mai fim unul, brunetul devenise o amintire permanentă. Chiar dacă el plecase ca și cum nu aș fi existat niciodată. Ca și cum nu el fusese cel care mă trădase. Ca și eu fusesem cea vinovată în tot acest timp.

   –Minți.

   Oftez enervată și mă ridic din pat, trăgând cearșaful după mine.

   –Ți-am spus, Rayia, nu o să-mi cer iertare pentru că am ales să îl iubesc. Aseară ți-am promis să nu mă gândesc la el și mi-am ținut cuvântul, dar nu pot să-l uit.