Gamble on souls

Capitolul 13.

"Durerea... atât de poetică. Și, totuși, atât de sfâșietoare."
★

Nu înțelegeam care e problema oamenilor cu suferința și de ce sunt atât de atrași de ea. De ce sunt atât de dependenți de durere? De ce simt nevoia să fie răniți zilnic? De ce trebuie să fie puși în astfel de situații?

Mi-a luat mult timp să înțeleg răspunsul. E dificil. Zilele devin greu de suportat când nu simți nimic. Te simți gol pe dinăuntru. Fericirea și furia nu durează, iar iubirea e rară. Așa că... alegi durerea.

   Fiecare dintre noi are propriul viciu. Acel lucru care îți sfâșie sufletul puțin câte puțin și totuși te face să te întorci la el.

Pentru unii, e alcoolul. Mai exact, starea pe care ți-o induce. E ceva sfâșietor când alcoolul readuce la suprafață toată tristețea.

   Pentru alții, sunt drogurile. Iluziile perfecte pe care ți le creează pentru câteva ore, ca mai apoi să te trezești la realitate și să realizezi că a fost doar o minciună și că lucrurile nu vor fi niciodată perfecte.

Iar pentru alții... sunt relațiile. Momentele când te îndrăgostești de persoana nepotrivită și tu știi lucrul ăsta. Îl poți simți. Știi că e greșit.

   Și totuși rămâi. Alegi să te agăți de acea persoană. Să formezi o legătură. Pentru că atunci când iubești persoana nepotrivită, durerea devine inevitabilă.

Cam așa mă simțeam eu. Încercasem toate viciile posibile. Devenisem dependentă, dar niciunul nu mai era suficient.

   E exact ca atunci când te droghezi și, la un moment dat, nu se mai simte la fel. Așa că treci la ceva mai puternic. Și apoi la altceva. Și încă ceva. Până când există un singur final posibil: ori te oprești... ori faci supradoză. Nu prea există o cale de mijloc.

   Și uite-mă aici. În acele momente întunecate, îmi simțeam sufletul prăbușindu-se sub greutatea propriilor alegeri. Fiecare decizie mă împingea și mai adânc în abis.

   Într-un fel, devenisem prizoniera propriei dureri. Captivă într-un labirint de vicii, iubire și regrete care mă devorau încetul cu încetul.

Cum aveam de gând să ies de-acolo? N-aveam nici cea mai mică idee. Dar mă descurcam eu cumva. Mereu o făceam.

   –Te gândești la el, așa este? Vocea femeii de lângă mine mă smulge brutal din captivitatea propriilor gânduri.

   Îmi întorc încet privirea spre ea. Era superbă. Cu părul blond răvășit pe umeri și ochii încă sclipindu-i într-un mod aproape sălbatic.

   Buzele îi erau ușor umflate, rujul întins, iar zâmbetul acela satisfăcut de mai devreme începea încet să dispară. În locul lui apărea altceva. Nemulțumire.

   –Nu. Răspund într-un final.

   Era doar jumătate de adevăr. Pentru că gândurile mele nu erau îndreptate spre el în mod direct. Nu în momentul ăla.

   Și totuși... nu puteam să-i spun că Xander nu-mi părăsise niciodată cu adevărat mintea.

   Din clipa în care noi doi încetaserăm să mai fim "noi", el devenise o prezență permanentă în interiorul meu. O amintire care refuza să moară.

Chiar și după ce plecase fără să privească înapoi. Chiar și după ce mă făcuse să mă simt de parcă n-aș fi existat niciodată. Ca și cum eu fusesem problema tot timpul.