Gamble on souls

Capitolul 9.

"Aleg monstrul din mine pe care încercasem disperată să-l țin îngropat."
★

   Într-un alt univers, mă nasc pentru prima dată.

   Într-un alt univers, am șapte ani și mama îmi mângâie părul înainte să adorm.

   Într-un alt univers, am paisprezece ani și primesc primul sărut pe holul școlii.

   Într-un alt univers, privesc cerul și sunt mândră că mă numesc o stea.

   Într-un alt univers, îl văd pentru prima dată pe Xander Black și mă îndrăgostesc fără frică.

   Într-un alt univers, nu aflu niciodată ce gust are trădarea lui.

   Într-un alt univers... oh, într-un alt univers îmi iubesc viața la nebunie.

Descoperirea jurnalului ăla blestemat mi-a schimbat complet felul în care priveam totul.

   În fiecare seară îl răsfoiam din nou și din nou, de parcă mă condamnasem singură să retrăiesc fiecare rană. Trecând de la furie la amărăciune. De la dor la ură. De la luciditate... până aproape de nebunie.

Mă întrebam constant ce o să se aleagă de mine. Care o să fie momentul în care o să clachez din nou și n-o să mă mai pot ridica. Începusem să mă tem de propriile mele gânduri.

Și totuși... jurnalul ăla nu m-a distrus complet.

Mi-a alimentat furia.
Mi-a hrănit dorința de răzbunare.
Mi-a dat un motiv să mă ridic din nou.

   Pentru o vreme, chiar am încercat să-l găsesc. Să-i dau de urmă. Să-l privesc în ochi și să-l oblig să-mi spună dacă ceva dintre noi fusese real.

   Dar nemernicul își ștersese urmele prea bine. Dispăruse din viața mea exact așa cum apăruse: violent și imposibil de prins.

   Și poate că asta trebuia să fac și eu. Să-i dau drumul și să-l las să plece. Pentru că meritam mai mult decât durerea pe care mi-o oferise. Merităm ceva mai bun decât haosul în care ne-am iubit.

   Dar partea cea mai crudă era că, în ciuda tuturor lucrurilor... încă îmi doream ca el să fie acel "mai bine".

   –Princesa! Glasul diavolului mă readuce brutal la realitate, amintindu-mi instant de ce mă aflam aici.

   Eu îl chemasem. Aveam nevoie de favoarea aia. Aveam nevoie de timp. Pentru că nu mai eram sigură cât îmi rămăsese până să clachez complet.

   –Zeke, ia loc! Îl poftesc în sufrageria mea, care acum pare aproape banală în comparație cu prezența lui.

Costumul negru, impecabil croit, îl făcea să pară doar un om de afaceri elegant. Respectabil chiar. Asta până îi întâlneai privirea.

   Era nevoie de o singură secundă ca să înțelegi că Zeke nu era genul de bărbat care intra într-o cameră. El o cucerea.

   Fostul meu șef avea undeva în jur de patruzeci și cinci de ani, înalt, brunet, cu părul pieptănat perfect pe spate, scoțându-i în evidență ochii aceia verzi imposibil de ignorat. Nu mai văzusem niciodată o nuanță ca aceea.