Gamble on souls

Capitolul 11.

"Nu e nevoie să-mi dai și mie o parte din sufletul tău, Starr!"
★

"Alergam desculță, încercând să nu mă lovesc de copaci. Nu înțelegeam ce se întâmplă. Inima îmi bătea nebunește în piept, iar în jurul meu se auzeau doar pașii mei călcând pe frunze, lucru ce-mi amplifica teama. Mă simțeam urmărită.

Cu fiecare pas pe care îl făceam, panica creștea, dar nu mă opresc. Fugeam de parcă viața mea depindea de asta, iar cuțitul pe care îl strângeam în mână îmi indica că aveam dreptate.

Într-un moment de disperare, mă împiedic și cad. Am icnit de durere, dar nu am lăsat asta să mă oprească. M-am ridicat și am continuat să alerg prin întuneric.

–Starr... O voce cunoscută m-a făcut să-mi întorc capul violent, încercând să o zăresc.

Nu o puteam găsi cu privirea. Păstra distanța față de mine.

–Vino și găsește-mă! Îi puteam simții ironia din glas.

Mă lua în batjocoră.

–O să-ți dorești să nu fii făcut asta, Lucy, pentru că îți jur, te voi găsi!

Mi-am pornit căutarea în pădure, ghidată de un amestec de furie și determinare. Fiecare pas pe care îl făceam mă aducea mai aproape de ea. Nu avea cum să fie atât de departe. Disperarea pusese stăpânire pe ea. Nu își mai acoperea pașii acum, zgomotul acestora indicându-mi că sunt pe drumul cel bun. Pădurea devenise un labirint de umbre și sunete și nimic nu mă mai putea opri.

Mă apropiam cu pași hotărați, dar înainte să ajung la ea, un alt zgomot îmi atrage atenția și peisajul ia o întorsătura drastică. Nu mă mai aflam în pădure, ci pe o plajă pustie, sub cerul înstelat.

Nisipul fin, alb ca zăpada, strălucea sub lumina lunii, creând un peisaj de vis. Valurile se spărgeau usor de țărm. Iar palmierii se legănau ușor în adierea vântului.

–Starr...

Era de parcă inima mi-ar fi ratat o bătaie.
De parcă plămânii mei ar fi uitat cum să respire.
De parcă timpul se oprise într-o clipă eternă.

L-am văzut în depărtare, iar inima mi-a tresărit deopotrivă de dor și de durere. Un vârtej de confuzie și pasiune, un amestec de amărăciune și speranță.

–Xander... Am reușit să șoptesc, într-o încercare de-a-mi dovedii că e real.

   Când în sfârșit am ajuns în fața lui, ochii noștri s-au întâlnit și tot ce simțeam era un amestec de iubire și dor.

   –Pisicuțo! Zâmbetul de pe buzele sale mi-a cutremurat pământul de sub picioare.

   –Te-ai întors! Am îndrăznit să rostesc.

   –M-am întors, iubito, m-am întors la tine!

   –De ce ai plecat? Nu m-am putut abține să nu dau glas întrebării care mi-a bântuit gândurile în tot timpul asta.

   –Mă urăști?

   –Nu! M-am repezit să neg. Iubitule, nu! Nu aș putea să te urăsc! Te iubesc! Te iubesc, Xander! L-am reasigurat suspinând.

   –Și eu te iubesc, steluțo!

   Să îl aud din nou spunându-mi acele cuvinte m-a terminat.