Gamble on souls

Capitolul 11.

"Nu e nevoie să-mi dai și mie o parte din sufletul tău, Starr!"
★

"Alergam desculță, încercând să nu mă lovesc de copaci. Nu înțelegeam ce se întâmplă. Inima îmi bătea nebunește în piept, iar în jurul meu se auzeau doar pașii mei călcând pe frunze, lucru care-mi amplifica teama. Mă simțeam urmărită.

Cu fiecare pas pe care îl făceam, panica creștea, dar nu mă opream. Fugeam de parcă viața mea depindea de asta, iar cuțitul pe care îl strângeam în mână îmi indica că aveam dreptate.

Într-un moment de disperare, m-am împiedicat și am căzut. Am icnit de durere, dar nu am lăsat asta să mă oprească. M-am ridicat și am continuat să alerg prin întuneric.

–Starr... O voce cunoscută m-a făcut să-mi întorc capul violent, încercând să o zăresc.

Nu o puteam găsi cu privirea. Păstra distanța față de mine.

–Vino și găsește-mă! Îi puteam simți ironia din glas.

Mă lua în batjocoră.

–O să-ți dorești să nu fi făcut asta, Lucy, pentru că îți jur, te voi găsi!

Mi-am pornit căutarea în pădure, ghidată de un amestec de furie și determinare. Fiecare pas pe care îl făceam mă aducea mai aproape de ea. Nu avea cum să fie atât de departe. Disperarea pusese stăpânire pe ea. Nu își mai acoperea pașii acum, zgomotul acestora indicându-mi că sunt pe drumul cel bun.

Mă apropiam cu pași hotărâți, dar înainte să ajung la ea, un alt zgomot mi-a atras atenția și peisajul a luat o întorsătură drastică. Nu mai eram în pădure, ci pe o plajă pustie, sub cerul înstelat.

Nisipul fin, alb ca zăpada, strălucea sub lumina lunii. Valurile se spărgeau ușor de țărm, iar palmierii se legănau ușor în adierea vântului.

–Starr...

Era de parcă inima mi-ar fi ratat o bătaie.
De parcă plămânii mei ar fi uitat cum să respire.
De parcă timpul se oprise în loc.

L-am văzut în depărtare, iar inima mi-a tresărit deopotrivă de dor și de durere.

–Xander... Am reușit să șoptesc, într-o încercare de-a-mi dovedi că e real.

   Când, în sfârșit, am ajuns în fața lui, ochii noștri s-au întâlnit și tot ce simțeam era un amestec de iubire și dor.

   –Pisicuțo! Zâmbetul de pe buzele sale mi-a cutremurat pământul de sub picioare.

   –Te-ai întors! Am îndrăznit să rostesc.

   –M-am întors, iubito, m-am întors la tine!

   –De ce ai plecat? Nu m-am putut abține să nu dau glas întrebării care mi-a bântuit gândurile în tot timpul acestq.

   –Mă urăști?

   –Nu! M-am repezit să neg. Iubitule, nu! Nu aș putea să te urăsc! Te iubesc! Te iubesc, Xander! L-am reasigurat, suspinând.

   –Și eu te iubesc, steluțo!

   Să îl aud din nou spunându-mi acele cuvinte m-a terminat.

   –Oh, iubitule! M-am aruncat în brațele sale, dând drumul lacrimilor pe care încercasem să le țin în frâu.

   –Sunt în iad, Starr. I-am auzit vocea în urechea mea. Și nu, iadul nu e un loc plin de foc și nu e nici un diavol așa cum am crezut; dimpotrivă, e frig. E atât de frig și nu e nimeni prin jur. Sunt doar eu. Doar eu și iadul meu. Să plec de lângă tine a fost cea mai grea decizie pe care a trebuit să o iau și cel mai mare păcat comis. Poate că și de-asta mă aflu blocat în iadul ăsta.