Gamble on souls

Capitolul 11.

"Toată viața mea, libertatea a stat în mâinile unui bărbat."
★

  "Alergam desculță, încercând să nu mă lovesc de copaci. Nu înțelegeam ce se întâmplă. Inima îmi bătea nebunește în piept, iar în jurul meu se auzeau doar pașii mei zdrobind frunzele uscate, amplificându-mi panica. Mă simțeam urmărită.

   Cu fiecare pas, frica creștea tot mai mult, dar nu mă opream. Fugeam de parcă viața mea depindea de asta. Iar cuțitul strâns în mâna mea îmi spunea că probabil aveam dreptate.

   La un moment dat, m-am împiedicat și am căzut brutal pe pământ. Durerea mi-a smuls un icnet, dar m-am ridicat imediat și am continuat să alerg prin întuneric, cu respirația tăiată și sângele pulsându-mi violent în urechi.

   –Starr...

   Vocea cunoscută m-a făcut să-mi întorc capul brusc, încercând disperată să-i găsesc sursa.

   Dar nu vedeam pe nimeni. Era acolo și totuși nu era. Își păstra distanța față de mine.

   –Vino și găsește-mă!

   Ironia din glasul ei mi-a aprins instant furia în piept.

   Își bătea joc de mine.

   –O să-ți dorești să nu fi făcut asta, Lucy! Strig printre dinți. Pentru că îți jur că o să te găsesc!

   Pornesc din nou prin pădure, ghidată acum doar de furie și determinare. Pașii ei deveneau mai zgomotoși. Mai neglijenți. Disperarea începea să pună stăpânire pe ea.

   Nu-și mai ascundea urmele, iar zgomotul pașilor îmi confirma că mă apropiam.

   Mă mișcam tot mai repede printre copaci, pregătită să o găsesc în orice secundă, când un alt sunet a rupt brusc liniștea.
  
   Și atunci totul s-a schimbat. Nu mai eram în pădure. Eram pe o plajă pustie, sub un cer plin de stele.

   Nisipul alb strălucea sub lumina lunii, iar valurile loveau liniștit țărmul. Palmierii se legănau lent în bătaia vântului cald.

   –Starr... 

   Respirația mi se oprește instant. Ca și cum inima mi-ar fi uitat pentru o clipă să bată. Ca și cum timpul însuși s-ar fi rupt în două.

   Îl văd în depărtare. Și ceva în mine se destramă complet.

   –Xander... Șoptesc încet, doar ca să mă conving că e real.

Încep să merg spre el fără să-mi dau seama când am început să alerg. Iar când ajung în sfârșit în fața lui și ochii noștri se întâlnesc... restul lumii dispare complet.

–Pisicuțo! Zâmbetul lui îmi taie efectiv respirația.

–Te-ai întors... Îndrăznesc să spun, deși vocea îmi tremură.

   El se apropie încet, iar privirea lui rămâne blocată pe mine de parcă îi era frică să clipească.

–M-am întors, iubito. M-am întors la tine.

   Lacrimile îmi umplu instant ochii.

–De ce ai plecat?

   Întrebarea îmi scapă înainte să o pot opri. Cea care îmi bântuise fiecare noapte de când dispăruse.