Gamble on souls

Capitolul 17.

"Pentru mine ești perfectă, prințeso!"
★

   Știi cum e să iubești un om? Să ți-l dorești lângă tine atât de mult, încât dorul te sufocă. Să te agăți de fantoma lui cu nesaț, chiar dacă mâinile îți sângerează neîncetat. Să nu-ți pese că te distrugi pe tine însuți. Îl iubesc atât de mult, încât uneori greșelile lui mi se par infime. E unul dintre acele momente în care nu îmi pasă de nicio trădare sau răzbunare. Îl vreau doar lângă mine.

   Sunt de-a dreptul pierdută, iar singura soluție poartă numele lui Xander Black. Cât de ironic, nu-i așa? Cel care mi-a rupt inima e totodată și cel care o poate reîntregi!

   Am trecut prin atâtea din cauza lui, încât acum, să mă aflu față în față cu diavolul, pregătită să joc și ultimul as din mânecă, mi se pare un fleac.

   –Princesa! Rânjetul scârbos de pe buzele sale îmi face stomacul să se strângă.

   Mă trage în brațele sale pentru o îmbrățișare scurtă, dar care îmi pare că durează o eternitate.

   –Bine ai revenit, acasă!

   Mă întorsesem în Miami, dar nu îl mai puteam numi "acasă". Mă simțeam ca o străină în propriul oraș. Toată viața mea luase o întorsătură zdravănă de când plecasem.

   Cu câteva zile în urmă vorbisem la telefon cu Zeke. Îi spusesem că planul continua, dar știam că pentru el nu era suficient. Trebuia să-l conving că sunt de partea lui și să nu-i dau nimic de bănuit, mai ales acum, când eram atât de aproape de final. Așa că am inventat o pistă falsă, care m-a adus înapoi în Miami.

   –E bine să fiu înapoi! Mint cu lejeritate, afișând un zâmbet fals.

   Îmi plimb privirea prin încăpere. Biroul acesta trezea în mine un val de nostalgie, fiind martor la nenumărate întâmplări. Cunoscuse diversele fețe ale mele: o drogată pierdută, o lașă copleșită, o ucigașă cu sânge rece... o victimă. Fiecare versiune lăsase o amprentă pe sufletul meu, ca o cicatrice nevăzută.

–Îți aduci aminte de momentul în care ai pășit pentru prima oară în biroul meu, Avril?

L-am analizat pentru câteva momente. Uneori aveam impresia că îmi putea citi gândurile.

–Cum aș putea uita?

   Prima oară când l-am întâlnit pe Zeke Reyes aveam cincisprezece ani. Trecuseră abia câteva luni de la accident. Începusem, încet-încet, să mă repun pe picioare și să mă refac, dar facturile se îngrămădeau la ușă, mama refuza să le plătească, Sara începuse terapia, care nu era deloc ieftină, iar mătușa începea să fie din ce în ce mai absentă.

   Disperată să fac rost de bani, acceptasem oferta lui Alek. Îmi spusese că știa o modalitate ușoară și sigură de a câștiga bani. Nu-mi spusese și ce sacrificiu urma să fac. Aflasem adevărul abia mult mai târziu.

–Erai doar o copilă, aveai cincisprezece ani. Spune-mi un singur lucru pe care nu ți l-am oferit. Și nu începe cu "libertate", pentru că toată lumea știe că ai avut parte de ea mai mult decât oricine din echipa mea. Trădarea se pedepsește cu sânge și, totuși, uită-te la tine: întreagă!

–De ce eu, Zeke? Nu am ezitat să întreb. Ce a fost atât de special la mine? Tu ai fost cel care mi-a spus odată că mila e un viciu.

–Pentru mine ești perfectă, prințeso! A rostit cuvintele atât de sigur pe el, încât am încremenit. Ești tot ce mi-aș fi putut dori într-un om de nădejde. De ce crezi că mă agăț de tine? Îmi aduci aminte de mine, cel din tinerețe. Spune-mi, îl iubești? Pe Xander Black? Adaugă când vede că mă încrunt confuză.