A doua șansă

Reîntâlnire

- Dar cum?! Întreb șocată de apariția lor uitându-mă la Liza și Chester. Cum ați reușit să îi chemați aici?
- Păi, sincer nu a fost ușor. Nu știam de unde să începem, dar nu am renunțat pentru că știam că iubești trupa aceasta și ți-ai dorit mereu să îi întâlnești. Am aflat că au site oficial și am lăsat un mesaj cu povestea ta. Nu credeam că o să ne răspundă, dar următoarea zi m-au sunat spunându-mi că vor să îți îndeplinească dorința de ai întâlni.
Chester mi-a explicat în mare parte cum a fost posibilă această întâlnire total neașteptată.
- Nu îmi vine să cred. Sincer, nu credeam că o să reușiți. A fost mai mult o dorință pe care vroiam să o am pe listă chiar dacă știam că într-un timp așa scurt nu putea să se îndeplinească. Nu știu ce să zic. Am rămas fără cuvinte.
Am început să plâng de emoții. Freed, toboșarul trupei îmi întinde un șervețel; îl i-au și îmi șterg lacrimile în timp ce îi mulțumesc.
- Haide să intrăm înăuntru să discutăm, sunt sigur că ai multe chestii în gând despre care vrei să discutăm. Propune Andy, unul din soliștii trupei.
- Bună idee. Continuă Alvin, chitaristul.
Am făcut în tocmai, iar când am intrat am început să discutăm. Ne-am făcut poze, le-am pus o grămadă de întrebări, ca de exemplu: Cum e să fi o trupă adevărată și să aibă atâția fani și concerte? Nu se ceartă între ei pe diferite teme? Cum reușesc să rămână o familie? Tot felul de întrebări. Trupa mi-au răspuns la toate întrebările fără nici o reținere.
- Acum Vivien, spune-ne ce îți place atât de mult la noi? Întreabă Garry, tipul cu percuția și corul.
- Sunteți atât de uniți și faceți o echipă perfectă când cântați, plus se simte că trăiți fiecare melodie pe care o faceți. În plus, în unele melodii mă regăseam și eu ca mulți alții presupun. Trăiam odată cu melodia cântată de voi. Le răspund cu melancolie și căldură.
Membrii trupei au rămas uimiți și tăcuți de răspunsul meu. Aparent nu se așteptau la asta. Andy a rupt tăcerea și mi-a spus ceva ce m-a emoționat până la lacrimi.
- Ne-am dorii ca și ceilalți fani să simtă și să gândească la fel ca tine Vivien. Ești o fată extraordinară! Îmi spune cu un zâmbet larg pe față. O să le spunem fanilor despre tine la următorul concert, să fi sigură de asta!
- Mulțumesc! Și vă mulțumesc și vouă dragilor pentru că mi-ați îndeplinit ce-a mai mare dorință a mea înainte să mor! Le mărturisesc în timp ce îmi ridic privirea la cele două persoane care au fost lângă mine, mai ales Lizei. Cu zâmbetul larg pe chip și cu lacrimi în ochi îi i-au de mână pe amândoi.
Liza începe să plângă, iar Chester se abținea din greu să rămână puternic în fața cuvintelor mele.
Liza se apleacă la nivelul meu, mă i-a de mâini și îmi spune:
- Vivi... ești prietena mea cea mai bună, nu, mai mult decât atât, ești sora mea și mereu vei rămâne sora mea pe care am iubito mereu. Mă doare enorm că acest cadou trebuie să fie în aceste condiții... dar vreau să ști că ești cea mai puternică femeie din lume!
Liza a continuat să plângă, iar odată cu ea și eu. Am fost foarte norocoasă să o am lângă mine de când mă știu.
Ora a trecut atât de repede. Băieții mi-au oferit o dedicație. A fost foarte frumos! După ce au plecat și m-am întors în salonul meu, m-am odihnit aproape toată ziua. Simțeam cum deja sunt aproape de limită. A doua zi, Liza și Chester au venit din nou cu un bilet de voie, de data asta pentru trei ore. Nu înțelegeam acum ce mai au de gând, aparent e o surpriză. Nu mai știam ce surpriză mai mare decât cea de ieri putea fi. Liza m-a ajutat să mă îmbrac destul de elegant, după care a mers să se schimbe și ea. Când iese rămân fără cuvinte când o văd. Era îmbrăcată într-o rochie de mireasă.
- Liza?... De ce ești îmbrăcată așa?
- Am vorbit cu Chester și i-am propus să facem cununia civilă mai repede. Am vrut ca să poți fi și tu martoră, ba chiar mai mult de atât.
Vrem să alegi și numele copiilor noștri Vivi.
- P-poftim? Nu glumești?
- Cum să glumesc dragă.
- Ar fi o onoare pentru noi dacă ai accepta asta Vivien. Adaugă o voce cunoscută din spate, era Chester.
- Chester, ești sigur?
- Normal! Ești o persoană foarte importantă pentru noi Vivi. Continuă el.
- Nu-mi vine să cred. Nu credeam că o să te văd în rochie de mireasă înainte să plec...
- Ne faci atunci această onoare? Întreabă de data asta Liza.
- Sigur că da! Răspund emoționată și cu lacrimi în ochi.
Cei doi m-au îmbrățișat și am mers cu toții spre altar. Lângă spitalul unde eram internată era o bisericuță. Cei doi au considerat că e cea mai bună idee, și nu s-au înșelat.
Preotul a ținut slujba, iar eu la final le-am înmânat inelele. Am sărbătorit într-o sală pe care biserica ne-a lăsat să o folosim. Ne-am distrat de minune. Le-am spus și numele viitorilor lor copii.
- Dacă este fată atunci să o cheme Evelyn. Dacă e băiat, atunci James. Ce părere aveți?
- Sunt niște nume frumoase Vivi! Mulțumim! Spune prietena mea.
- Vom lucra din greu să folosim amândouă nume. Adaugă Chester.
- Chester! Strigă stânjenită Liza.
- Pfahaha! Iubito, toată ești roșie!
- Păi normal că sunt!
- Dragilor vă mulțumesc că mi-ați dat șansa să particip la un astfel de eveniment important. Vă iubesc mult.
- Oh Vivi...
- Haideți să facem o poză împreună.
Așa ne-a trecut ziua de astăzi. Sunt mulțumită și împăcată că acum am putut fi alături de prietena mea la cel mai important eveniment din viața ei. Păcat nu o să pot să îi văd și pe viitorii lor copii, dar nu pot fi cu toate. După cele trei ore ne-am întors la spital. Spre seară am început să tușesc din nou sânge. Mă durea pieptul din cauza crizei de tuse. Asistentele și medicul de gardă au venit de grabă și i-au anunțat și pe Liza și Chester, care la rândul lor au venit într-un suflet speriați. Simțeam că sunt pe final. Toată noaptea nu am dormit. Ziua următoare Liza ajunge la spital ca să mergem împreună la cimitir. Ca în fiecare zi o asistentă a venit cu noi. De data aceasta doctorul mi-a spus ca să vin cât de repede înapoi. Când am ajuns la mormântul părinților mei, le-am pus un buchet de flori.
- Hei, am venit din nou în vizită și de data asta va fi ultima oară. Scuze că trebuie să mă vedeți în starea asta deplorabilă, dar să știți că am luptat în fiecare moment și nu am renunțat. Imediat o să ne revedem... îmi e dor de voi, mami, tati. Fiica voastră va veni să se odihnească lângă voi imediat. Vă mulțumesc că ați fost lângă mine mereu, chiar dacă nu fizic. Vă iubesc enorm... pe mai târziu. Cu un zâmbet chinuit, dar totuși un zâmbet larg îmi i-au rămas bun.
Liza era lângă mine în fiecare moment. O auzeam cum plânge în tăcere. Am luat-o de mână și i-am dedicat un zâmbet ca pe vremuri.
- Haide să mergem, nu mă simt așa bine.
-... Vi-vi...
Ne-am întors repede la spital. Când am ajuns a început să mi se facă rău, simțeam cum nu mai pot respira.
- Vivi? Vivi! Ajutor! Cineva!
Medicii și asistentele au fugit cât de repede au putut. M-au pus pe o targă și mi-au dat primul ajutor. Liza speriată de moarte l-a sunat pe Chester să îi spună ce se întâmplă. După o oră medicii m-au stabilizat. Chester a ajuns între timp speriat de ce se va întâmpla.
- Doc-doctore vă implor faceți ceva să o ajutați! Nu se poate să se termine așa... încă... încă puțin măcar...
- Iubito...
- Îmi pare nespus de rău, dar din păcate inima ei nu mai rezistă. Acum e la terapie intensivă. Vă sfătuiesc să vă pregătiți pentru ce e mai rău.
- Nu...Vivi!
- Șșhh gata, gata iubito. Liniștește-te... Haide...haide să mergem la ea.
Au ajuns în salonul unde stăteam conectată la aparte. Doar piuitul slab al aparatului care anunța că încă mai respir puțin se auzea. Liza se apropie de mine și se așează pe scaun, îmi i-a cu grijă maximă mâna și îmi captează atenția. Eu de abia îmi țineam ochii deschiși. Mă uit la ea și îi spun:
- Li-za, t-te rog să... ai grijă de t-tine. O să mă r-rog să fi fericită... Să le spui ne-po-ților mei că mătușa lor a fost cea mai tare... Chester, te rog să o faci fericită pe Li-za. Fi... fi alături de ea.
- Vivi... poți sta liniștită o să am grijă de ea ca ochii din cap.
- Vivi, Vivi! Uahaa! Te rog nu pleca!
- Li-za, e timpul. Vă iubesc...
Cu ultima suflare le dedic ultimul zâmbet. Aparatul a început să nu mai arate niciun semn de viață.
- Vivi! Vivi! Trezește-te VIVIEN!
Doctorii au venit alarmați de strigătele Lizei. De geaba au încercat cu disperare să mă readucă la viață. Am pierdut lupta.
- ... Îmi pare rău...
- Nu, NU! VIVI!
Amândoi au plâns în hohote lângă patul de spital unde stăteam fără viață.
...
- Unde sunt? Întreb nedumerită. Trebuia să fiu moartă.
Eram îmbrăcată într-o rochie albă. Eram pe o câmpie cu margarete, iar dintr-odată îi văd pe părinții mei zâmbind cu căldură și dragoste către mine.
- Mamă? Tată? Chiar... chiar sunteți voi așai? Am murit până la urmă...
- Fetița noastră dragă, ne-a fost dor de tine. Mi-a spus mama mea.
Am început să plâng, i-am luat în brațe fericită în sfârșit, calvarul meu s-a terminat.