A doua șansă

Puterea încrederii

Chester ne-a lăsat acasă, iar după ce a plecat am intrat înăuntru. I-am zis Lizei că sunt puțin obosită și mă duc în camera mea să dorm. Încercam să par cât de credibilă. În realitate îmi era foarte rău. Când am ajuns în cameră, m-a apucat o tuse oribilă. Mi-am dat seama că ceva nu e bine când am văzut un lichid roșu pe șervețelul pe care îl țineam la gură ca să diminuez zgomotul crizei de tusă.
- ... Sânge. Super, ce să zic... Lasă-mă te rog încă puțin să mă bucur de viață.
- Vivi! Deschide ușa!
Haa, ce sincronizare groaznică.
M-am dus să deschid ușa pe care Liza era gata să o spargă în orice moment la cât de tare bătea în ea. Când îi deschid Liza se uită la mine agitată și îngrijorată în același timp.
- Știam eu... Te simți rău! Așai?! Te cunosc atât de bine, ști că nu poți ascunde nimic de mine Vivi! Când ai spus că ești puțin obosită și vrei să dormi mi-am dat seama că ceva nu e bine. Am avut dreptate în cele din urmă.
- Dragă te rog, nu fă tam-tam din orice. Nu e nimic grav.
- A nu? Atunci ce e cu sângele de pe șervețelul din mâna ta?!
- Am tușit puțin doar.
- Ai tușit sânge Vivien! Te rog renunță la lista asta și odihnește, poate... poate o să te simți mai bine.
Liza începe să plângă. Știu că îi este frică, dar nu se mai poate face nimic.
- Liza, te rog nu mai plânge, haide să ne așezăm okay? Trebuie să îți spun ceva ce nu ți-am spus ca să nu te îngrijorez mai mult, dar acum că te văd așa cred că ar fi timpul să afli.
Ne așezăm pe pat, între timp am început să îmi revin din criza de tusă. Îi șterg lacrimile și decisă îi spun:
- Acum o lună am avut un vis, eram pe o câmpie îmbrăcată în alb. Era frumos locul. Era soare și un câmp plin de margarete. Dintr-o dată îi văd pe părinții mei zâmbind și mi-au spus ,, În curând ne vom revedea fetița noastră ’’. M-am trezit cu lacrimi în ochi. Nu eram speriată deloc, eram liniștită, doar că am plâns când i-am văzut fiindu-mi dor de ei. Am știut încă de atunci că o să se întâmple ceva, și uite, aici suntem.
- Nu înțeleg... de ce nu mi-ai spus? Nu era vorba că nu avem secrete între noi? Spune, Vivien!
- Dacă îți spuneam atunci erai și mai îngrijorată din cauza mea. Nu vroiam să fi. Și așa mă simt prost că a trebuit să renunți la viața ta în ultimul an pentru a avea grijă de mine. Nu vreau ca să îți trăiești viața așa...
- Vivi... n-am renunțat la nimic din cauza ta. M-am mutat cu tine de un an pentru că am vrut eu. Chester a fost de acord, ai uitat?
- Știu, doar că...
- Doar că nimic. Suntem alături de tine să nu uiți niciodată asta. Acum întinde-te. Ți-ai luat medicamentele?
- Nu am apucat încă.
- Okay, ți le aduc eu, iar după te odihnești.
-... Bine.
După ce am luat medicamentele m-am simțit puțin mai bine. Liza a stat cu mine până am adormit. Dimineața următoare Chester a venit din nou în vizită.
- Azi păreți mai odihnite ca ieri. A remarcat el.
- Am dormit devreme. Am spus eu.
- Am o surpriză pentru voi domnișoarelor!
- Surpriză? Am întrebat amândouă nedumerite.
Chester scoate din buzunar 2 bilete și le înmânează Lizei.
- Sunt bilete la piesa de teatru de astăzi seară. E o comedie romantică aparent. Nu știu cum e, dar am auzit că e o piesă bună.
- Uau, ai reușit să faci rost de bilete până la urmă.
- Am un prieten actor și cunoaște pe cineva care lucrează la teatru. Ne-a făcut rost de 3 bilete. Al meu este aici, cele două sunt ale voastre. Piesa e la ora șapte seara. O să trec la șase și jumătate să vă i-au. Să fiți gata fetelor, ne vedem atunci, acum trebuie să plec ca să rezolv niște treburi. Pa!
Chester a lăsat biletele și a plecat rapid.
Cred că e foarte ocupat cum Liza trebuie să stea cu mine. Chiar îmi pare rău. După ce o să mor o să poată fi împreună.
Ziua a trecut destul de repede. Așa cum a spus Chester la șase și jumătate era la noi. Până a venit noi ne-am pregătit. Am luat o rochie roșie mulată până la genunchi și o pereche de tocuri negre. Liza a preferat un costum albastru regal cu tocuri de aceași culoare.
- Sunteți gata? Întreabă Chester.
- Gata! Să mergem! Spune entuziasmată prietena mea.
- Arătați super!
- Mulțumim. Îi răspund eu puțin stânjenită. N-am mai purtat de mult haine mai elegante.
- Acum porți, așa că haide. Îmi spune Liza în timp ce mă ia de mână și ne îndreptăm spre mașină.
Piesa de teatru a fost foarte frumoasă. Am râs mult. Chiar ne-am distrat. După piesă am mers la un restaurant cu specific japonez.
- Uau, nu am știut că s-a deschis un restaurant japonez aici. Remarc eu în timp ce Liza zâmbește.
- Am căutat un restaurant unde să mergem după teatru și am dat de el întâmplător. Când l-am văzut am zis că trebuie să mergem neapărat. Ști ce înseamnă asta așai, Vivi?
- Normal.
- Ramen! Strigăm amândouă în același timp entuziasmate.
Am intrat înăuntru și ne-am așezat la masă. După scurt timp ne ajunge și comanda și începem să mâncăm.
- Mmm, e delicios!
- Așai?! Nu regret că am făcut rezervare.
- Ai avut o idee...
- Hm? Vivi? Ești bine? Întreabă Chester.
- Vi-vi? Vivi!
- C-ce se întâmplă..
- Să plecăm repede. Poftim ține asta și oprește sângerarea nazală. Mă duc să aduc mașina în față.
- Mă simt amețită. Spun în timp ce îmi țin un șervețel la nas, iar Liza mă ajută să mă ridic ca să plecăm.
- Vivi rezistă te rog, mergem la spital imediat.
Nu o mai auzeam bine pe Liza, eram atât de amețită încât de abia mă țineam pe picioare. Chester a venit în fugă și m-a luat în brațe. Tot ce mai țin minte a fost când m-a pus în mașină, după aceea s-a făcut totul negru.
- Cum se simte doctore? Se va face bine? Ce are?
- Liza, iubito, liniștește-te.
- Cum să mă liniștesc Chester?! Prietena mea cea mai bună e pe un pat de spital luptându-se cu moartea!
- Domnișoară, vă rog să vă liniștiți. Știu că sunteți îngrijorată pentru Vivien. Am stabilizat-o de data asta... următoarea dată va fi fatală. Inima ei nu mai rezistă mult. E aproape distrusă. Doar prin faptul că încă mai respiră e o minune.
- ... Cât timp mai are doctore? Întreabă Chester în timp ce își îmbrățișează logodnica ca să o calmeze.
- Nu știu. Poate două zile, poate două ore. E într-o stare critică. Recomand să rămână în spital pentru supraveghere medicală.
- În regulă domnule doctor, putem să o vedem? Întreabă Chester.
- Sigur. Acum doarme de la medicamente, dar puteți să o vizitați. E în salonul douăzeci.
- Bine, mulțumim pentru tot. Haide Liza.
...
- Uită-te la ea Chester... ce palidă e. Mă doare sufletul să o văd așa fără nici un pic de energie. Se luptă pe patul de spital ca să mai trăiască o zi, în timp de eu stau neputincioasă și mă uit cum prietena mea moare încetul cu încetul.
- Liza, iubito te rog nu te mai acuza așa. Nu e vina ta, Vivien nu ar vrea să te vadă așa, să vorbești așa cu atât mai puțin. E puternică, o să vezi că se va trezi cât ai zice pește.
- Asta sper Chester, asta sper.
Următoarea zi m-am trezit. Nu știam ce s-a întâmplat nici unde eram.
- Vivi... te-ai trezit!
- Li-za?
- Da Vivi, eu sunt, sunt aici lângă tine. Mi-ai tras o sperietură de moarte! Cum te simți?
- Unde... sunt?
- Ești la spital. Nu ți minte ce s-a întâmplat?
- Nu.
- Am mers la un restaurant japonez după ce am văzut piesa de teatru și ți s-a făcut rău în restaurant. Te-am dus împreună cu Chester direct la spital. Ne-ai speriat pe amândoi. Ai leșinat în mașină.
- ...Scuze. El unde e?
- Ajunge imediat, e pe drum.
În aproximativ o oră ajunge Chester. Când intră și mă vede trează pe chipul lui apare un zâmbet, dar se putea vedea că se abținea să nu plângă.
- Vivi, cum te simți? Mă întreabă el îngrijorat.
- Bine. Puțin obosită, dar bine.
-... Mă bucur să aud asta. Am venit cu aprobarea de la medic. Avem la dispoziție o oră, așa că să ne grăbim. Suntem așteptați, sau mai bine zis tu Vivi  ești așteptată.
- Eu? Cine să mă aștepte pe mine?
- Haha, ai să vezi. Am adus și un cărucior, haide să te ajut. O asistentă ne așteaptă pe coridor. Ne va însoți în curtea spitalului.
Chester m-a pus în scaunul cu rotile și ne-am îndreptat spre curte. Exact cum a spus Chester, o asistentă ne-a urmat pentru ajutor în caz că mi se făcea rău. Mi s-a spus că starea mea e foarte fragilă, oricând inima mea se poate opri.
Când am ajuns nu era nimeni. Era destul de frig afară și ninsese, dar nu îmi era frig, Liza m-a îmbrăcat cu aproape cinci straturi de haine pentru a se asigura că nu îmi e rece.
- Nu văd pe nimeni. Sigur nu ați confundat persoana? Spun în timp ce îmi ridic capul spre cei doi.
- Nu Vivi, am ajuns și au ajuns și ei. Îmi răspunde Liza cu zâmbetul pe buze.
- Ei? Sunt mai mulți?
- Băieți, puteți ieși acum! Strigă Chester, iar după un perete ies patru băieți.
- Nu se poate...
- Ba se poate, Vivi. Spune Chester.
- Dar ei sunt... sunt...
- Exact, sunt ei. E trupa ta preferată! Surpriză Vivi!
- Bună Vivien! Ne bucurăm să te cunoaștem în sfârșit!
- Morama! Nu-mi vine să cred. Nu visez așai? N-am murit încă așai?!
- Haha, nu Vivien, nu visezi. Suntem noi, trupa Morama.