A doua șansă

Curiozitate

- Înălțimea sa? Este foarte corect în luarea deciziilor, toți nobilii îl respectă chiar dacă inspiră frică în rândul oamenilor. Mulți cred că e un monstru din cauză că a cucerit regatul vecin în două săptămâni.
- Serios?! Întreb uimită. Nu mă așteptam. Adică pare o persoană arogantă, dar nu credeam că e chiar ceva de capul lui.
- E o persoană foarte bună dacă cineva vrea să îl cunoască cu adevărat!
- Înțeleg, atunci o să încerc și eu să îl cunosc mai bine înainte să...
- Hmm? Înainte să ce, domnișoară? Întreabă Ivy.
- Nu, nimic.
- Bine, apropo domnișoară! Aveți o culoare la păr foarte neobișnuită.
- Neobișnuită? Cum adică?
- Păi, aici în regat nu am văzut pe nimeni să aibă părul roșu.
- Ivy!
- Ce e Anne? E adevărat! A, nu am vrut să sune că e urât sau ceva de genul domnișoară! Îmi cer mii de scuze, vă rog să mă iertați! Strigă speriată Ivy în timp ce se pune în genunchi.
- I-Ivy?! Ridică-te, nu trebuie să îți ceri scuze, nu ai făcut nimic greșit!
M-am aplecat lângă ea și am luat-o de umeri cerându-i să se ridice.
- Nu trebuie să vă comportați așa cu mine. Sunt o persoană normală.
- Dar... sunteți oaspetele regelui. Spune Anne de data asta.
- Ce oaspete? Mă ține aici fără să îmi spună nimic.
- Domnișoară, trebuie să aveți grijă cum vorbiți despre majestatea sa. Mă sfătuiește Anne.
- O să țin cont.
După discuția ce am avut-o, fetele m-au aranjat pentru cină. Când mă uit în oglindă nu îmi venea să cred că sunt eu. Părul meu roșcat, drept și lung până la umeri se potrivea perfect cu rochia albastră. Ochii mei căprui străluceau cum nu au mai făcut-o de zece ani. Nu înțelegeam cum se putea așa ceva. Era ca și cum eram cu adevărat vie, o persoană normală.
- Domnișoară? Sunteți bine? Întreabă Anne.
- Da, sigur că da. Nu m-am recunoscut... atâta tot.
- D-dar plângeți! Remarcă Ivy agitată. Nu vă place cum v-am aranjat părul?! Sau cumva rochia?!
Plâng? Întradevăr am simțit cum îmi curg lacrimile.
- Scuze fetelor. Nu este nimic, haideți să mergem.
- Cum spuneți dumneavoastră.
Fetele m-au condus până la o ușă mare. Când ușa s-a deschis, am observat că Karston era deja așezat la masă și mă aștepta.
- A apărut și invitatul special din seara asta se pare.
- Bună seara și ție Karston. Îi spun în timp ce mă așez la masă lângă el.
- N-am știut că suntem atât de apropiați încât să ne spunem pe prenume. Îmi atrage el atenția.
- Scuze dacă te-am jignit, nu sunt obișnuită să stau în preajma unui rege. De unde vin eu nu există așa ceva.
- Nu aveți rege? Ce regat e acela fără un rege conducător?
- Avem președinte, e ca un rege, dar e ales de populație, nu ereditar.
- Aveți un sistem ciudat de domnie. Nu am auzit de un astfel de loc. De unde ești?
- De departe... inimaginabil de departe.
- Îmi placi Vi-vi-en.
- Serios? Uau, mă bucur că sunt pe placul marelui rege Karston!
Nu e chiar atât de rău pe cum părea. Știe de glumă. Am început să mâncăm și să discutăm. Era totul perfect până m-a întrebat ce nu vroiam ca nimeni să întrebe.
- Și spune, de ce ai spus că vrei să mori când ne-am întâlnit prima dată? De fiecare dată m-ai acuzat că nu te-am lăsat să mori.
Părea serios și intrigat în același timp, în schimb eu am rămas nemișcată și m-a cuprins neliniștea.
- ... Nu vreau să vorbesc despre asta. Un lucru e clar, nu trebuia să exist în această lume. Trebuia... trebuia să mă odihnesc în sfârșit.
- Cum adică?
- ... Scuze, trebuie să plec.
M-am ridicat brusc de pe scaun și am fugit cât de repede am putut. Am ieșit din încăperea unde mâncam. În urma mea l-am auzit pe Karston cum mă striga, dar nu m-am oprit. Am fugit cât m-a ținut picioarele chiar dacă nu știam pe unde să o i-au. Vroiam să fiu singură, un loc unde să pot să mă odihnesc pe veci. Am ieșit cumva din palat și am ajuns într-o grădină mare. M-am oprit să îmi trag aerul. După puțin timp mi-am revenit și m-am oprit lângă o fântână arteziană. M-am așezat pe margine și m-am uitat în sus spre cer. Erau multe stele, una mai strălucitoare ca alta.
- Ce fac eu aici? Trebuie să mor cumva. Nu înțeleg de ce am mai primit o viață. Nu am cerut niciodată una!
Mi-am dat seama că plângeam fără să mă pot opri. Nu era corect, dar un lucru am învățat în viața cealaltă, și anume că viața e oricum numai corectă nu.
- Hei! Ce te-a apucat?! Ai ceva tupeu să fugi de mine.
- Karston, te rog, nu e momentul potrivit.
- Hm? Bine, atunci când e? Mă întreabă în timp ce se apropie și se așează lângă mine.
-... Niciodată nu va fi momentul. Karston, vreau să te rog ceva.
- Hahaha, chiar că ești interesantă domnișoară! Te comporți atât de comod cu mine ca și cum ne-am cunoaște de mult timp.
- Cine știe, poate într-o altă viață am fost prieteni sau mai mult de atât. În orice caz poți te rog să îmi îndeplinești o dorință?
- Depinde ce e, spune.
Am tras aer în piept și cu zâmbetul pe buze și lacrimi în ochi îl întreb:
- Vrei te rog să mă omori?
-... Poftim? Glumești așai?
- Nu glumesc. Te implor, ajută-mă să pot să mă odihnesc în sfârșit cum merit.
- De ce? De ce ești atât de hotărâtă să mori?! E ca și cum ai mai trăit o viață.
Karston mă întreabă serios cu un ton rece.
- Știu că ne cunoaștem de o zi, dar crede-mă, am suferit în douăzeci și trei de ani cât pentru o viață întreagă. Când credeam că a venit timpul să mă odihnesc, m-am trezit în pădurea aia unde m-ai întâlnit. Nu sunt de aici. Nu aparțin lumii acesteia.  În lumea din care am venit am murit din cauza unei boli incurabile. Am avut o prietenă care cred că încă plânge după moartea mea...
- ...
- Sună nebunesc așai? Poți să mă crezi nebună, dar ăsta este adevărul. Am fost reîncarnată în lumea asta. Îi mărturisesc cu un zâmbet trist.
- Nu consider că ești nebună. Cred ceea ce mi-ai mărturisit. Ești ciudată în multe privințe, dar nu neapărat într-un sens rău. Și să îți răspund la cererea ta. Nu, nu te ajut să mori. Mi-ai stârnit interesul Vivien. Acum vreau să te ajut.
- Nu vrei să ai de a face cu mine Karston. Nu mă poți opri în a încerca. Tot o să reușesc orice ar fi.
- Ha! Pune-mă la încercare. N-am pierdut în fața nimănui și nu vei fi tu prima.
Karston se apropie de mine și îmi șterge lacrimile. M-a uimit gestul lui. Când îmi ridic privirea și mă uit la el, îl văd cu un zâmbet pe față cum nu l-am văzut toată ziua. Îi răspund cu același zâmbet și îi mulțumesc. Din cauza oboselii am ațipit pe umărul lui. Karston mă i-a în brațe și mă duce înapoi în camera mea.
Dimineața următoare mă trezesc datorită lui Ivy cea energică care a tras draperiile și a lăsat soarele să intre în cameră.
- Bună dimineața domnișoară Vivien! Cum ați dormit?
- Neața' Ivy. Am dormit bine presupun.
- Am fost șocată când v-am văzut în brațele înălțimii sale.
- Stai, ce?
Karston m-a adus înapoi în brațe?! De ce?!
- Exact cum am spus! Majestatea sa va adus în brațele lui. Era atât de romantic! Ba chiar mi-a spus să nu vă trezesc domnișoară, dar am auzit că păsările Phoenix au migrat în sfârșit și aici, ba chiar am văzut în grădina regală una. Am crezut că o să doriți să le vedeți!
- Păsări Phoenix? Există așa ceva aici?
- Normal! Am pregătit și micul dejun în grădină, este o vreme superbă!
Îmi spune Ivy entuziasmată. Eram curioasă cum arată în realitate. Am auzit de ele doar în mituri.
Ivy m-a ajutat să mă schimb, iar după am ieșit în grădina regală unde era un foișor foarte frumos și elegant. M-am așezat și am luat micul dejun după care am mers să văd păsările. Când am ajuns am văzut o pană roșie, iar într-un copac stătea o pasăre Phoenix și se uita la mine.
- Nu îmi vine să cred că văd una în realitate. E foarte frumoasă.
- Nu-i așa?! Ups, trebuie să aveți grijă. Păsările Phoenix sunt sensibile la zgomot, pot ataca.
- Aș vrea să rămân puțin singură dacă nu te deranjează. Îi spun lui Ivy în timp ce mă întorc spre ea.
- Sigur că da domnișoară. Sunt prin apropiere, vă rog să mă strigați dacă e ceva.
- Mersi Ivy, așa o să fac.
Ivy a plecat, iar eu m-am uitat fermecată la pasăre.
- Ești atât de frumoasă.
M-am așezat jos pe iarbă lângă copac, am închis ochii și am început să fredonez o melodie de la trupa mea preferată. Era o melodie de dragoste neîmpărtășită. Am simțit cum pasărea coboară lângă mine. Când deschid ochii era în fața mea.
- Îți place micuțo?
Pasărea a zburat și s-a așezat pe picioarele mele.
- Ciudat, Ivy a spus că sunteți sensibile la zgomot, dar tu pari prietenoasă.
Îmi fac curaj și reușesc să o mângâi pe cap.
- Ești tare drăguță!
Păsării părea că îi place să fie mângâiată.
- Ești prima persoană care a reușit vreodată să se apropie de una, ba chiar mai mult, te lasă să o atingi.
- Karston? Neața'.
- Bună dimineața. De ce nu dormi? Parcă i-am spus servitoarei să te lase să te odihnești.
- Nu e vina lui Ivy, m-am bucurat că a făcut-o.
- Ai luat micul dejun?
- Da, în grădină. Apropo ai o grădină super.
- Super?
- Adică frumoasă.
- Atunci îmi faci onoarea să mă însoțești într-o plimbare prin grădină?
- Sigur.
M-am ridicat de jos, iar pasărea a zburat din nou în copac. Ne-am plimbat împreună prin grădină, după care Karston mi-a făcut un tur al palatului.
- Aici e camera mea, iar pe partea cealaltă e biroul meu. Nu ezita să vi la mine dacă ai nevoie de ceva.
- Cât timp ai de gând să mă lași să stau aici? Nu o să se stârnească bârfe cum că a apărut de nicăieri o fată, iar pe de asupra stă și în palatul regal?
- Nu au de cât să o facă. Când ești rege te obișnuiești cu bârfele aristocraților.
- Okay, dacă zici tu.