A doua șansă

Un joc neplăcut

A închis ochii și a așteptat să vadă unde ajunge acum. Pe fundal a început să audă niște voci. Îi păreau cunoscute așa că a deschis ochii și a rămas șocată să vadă că Eleonora era în fața ei tot strigând-o pe nume cu o privire îngrijorătoare.
- Vivien! Ești bine? Nu ai mai răspuns. Te uitai în gol. La ce te tot gândești atât?
- E-Eleonora?
- Da? Ce s-a întâmplat?
- Asta ar trebui să întreb eu. Unde sunt?
- Cum adică unde ești? Ești la conacul Almiond. Savuram un ceai. Că veni vorba de el, ar trebui să-l bei și pe al tău până nu se răcește.
- Ceai?
Se uita pe masă și vedea ceașca de ceai din care băuse înainte.
Stai, ce se întâmplă? Trebuia să fiu moartă de la otravă. Nu-mi spune că...
- Univers nenorocit ce ești! Îți place să te joci cu mine în halul ăsta, așai?! Nu puteai să mă lași în pace?! Nu-ți ajunge prin câte m-ai făcut să trec?!
- V-Vivi?! Ce te apucă?
- Ceaiul...Eleonora! Ceaiul!
- C-Ceaiul? Cei cu ceaiul?
- Ceaiul meu e otrăvit! Servitoarea a fost pusă să o facă! Trebuie să o prinde-ți!
- Despre ce vorbești? Otrăvit?!
- Te rog, îți explic mai târziu, oprește servitoarea și pune pe cineva să verifice ceaiul, te vei convinge singură. Te implor! Ai încredere în mine!
- ...Bine. Sper că o să îmi explici ce se întâmplă.
- Îți explic, promit, dar înainte trebuie prinsă servitoarea.
Eleonora a trimis două gărzi să prindă servitoarea și să o închidă până se stabilește dacă ceaiul întradevăr e otrăvit sau nu. Între timp i-a spus Eleonorei că se întoarce la palat urgent. Ducesa nu înțelegea ce o apuca așa dintr-odată, dar nu a insistat, a așteptat să îi spună ea direct. Cum a vrut să ajungă foarte repede a rugat să o ducă o gardă de încredere înapoi călare. Ducele fiind înștiințat de toată situația l-a pus pe omul său de încredere să o ducă înapoi. Tot drumul a stat cu sufletul la gură. În minte îi veneau toate imaginile pe care Liza i le arătase. În final a ajuns la palat. S-a coborât de pe cal și a fugit înăuntru. Nimeni nu înțelegea ce se petrece. Luând curba a dat direct în Carlton, care din reflex a prins-o înainte să cadă pe jos.
- Auci.
- Domnișoară sunteți bine? Ce s-a întâmplat?
- Carlton? Carlton! Vino cu mine acum! Unde e regele?
- În birou, de ce? Ce s-a întâmplat?
- E în pericol. Carlton, repede!
- În pericol? De unde știți?!
- Mi-am amintit tot ce s-a întâmplat. Alton e cel care a vrut să scape de mine și atunci și acum. Te rog ajută-mă!
- Urmați-mă domnișoară!
Cei doi au alegat repede și au dat buzna în biroul regelui. Atât regele cât și consilierul său s-au speriat din cauza vitezei cu care cei doi au intrat pe ușă.
- Vivi? Ce s-a întâmplat?
Fără să mai spună ceva, Carlton s-a îndreptat spre Alton, imobilizându-l.
- Ce înseamnă toate astea?! Dă-mi drumul acum!
- Carlton, ce faci?
- Iubitule! Ești bine!
Vivi a fugit și a sărit în brațele lui ușurată că e teafăr și îl poate vedea din nou. A început să plângă în hohote, lăsându-l pe rege nedumerit de ceea ce se întâmplă. Acesta a îmbrățișat-o încercând să o liniștească. A tot întrebat-o ce s-a întâmplat, dar nu o putea face să se oprească din plâns.
- Carlton, spune-mi tu ce se întâmplă?
- Majestate, am dat peste domnișoara Vivien. Era agitată și mă implora să o ajut.
- Să o ajuți cu ce?
- Mi-a spus că sunteți în pericol. A spus că și-a recăpătat amintirile.
- Poftim? Vivi e adevărat?
Încă plângând a aprobat doar din cap. Acesta a mângâiat-o pe cap, apărând și pe chip un zâmbet. Era fericit că în sfârșit și-a recăpătat amintirile. Ce nu înțelegea era de ce îl imobiliza-se pe Alton.
- Carlton explică de ce îl ți pe Alton.
- Domnișoara mi-a spus că el e în spatele răpirii.
- Poftim? Alton! De ce?!
- Majestate nu-i adevărat nimic din ce spune femeia asta! Sigur vrea doar să scape de mine pentru că nu mă suportă!
- Cum îți permiți?! Carlton! Închide-l în temniță bine! Fără apă și mâncare! Îl supraveghezi non-atop împreună cu echipa ta, clar?!
- Da majestate!
- Nu! Sire, ascultați-mă!
Căpitanul l-a scos afară, ducându-l în temniță cum i s-a spus. Între timp Karston a luat-o pe Vivien și așezat-o pe canapea. I-a oferit un pahar cu apă să bea. Între timp i-a șters lacrimile care încetul cu încetul începeau să se oprească.
- Te-ai mai liniștit puțin?
- Puțin.
- E bine și atât. Poți să-mi spui ce s-a întâmplat? Cum ți-ai recăpătat amintirile?
-...
- Vivi, iubito, te rog vorbește cu mine.
- Karston...am...am fost otrăvită.
- C-Ce? Nu, spune-mi că e o glumă proastă. Vivi! Spune-mi că nu-i adevărat!
Tăcerea ei îi confirma temerile. Nu-i venea să creadă.
- Medic. Trebuie să te vadă un medic imediat!
- Nu, Karston așteaptă te rog.
- Ce să aștept Vivien?! Să mori?! Cine știe cu ce ai fost otrăvită!
S-a ridicat repede de pe canapea și s-a îndreptat spre ușă, dar ce a urmat Vivien să-i spună i-a făcut ca sângele să-i înghețe.
- Am murit deja!
- ...Ce?
- Karston, am murit deja de la otravă! Universul ăsta nenorocit sau oricine ar fi în spatele jocului ăsta cred că râde în hohote acum! După ce am murit m-a readus chiar înainte să beau din ceaiul otrăvit! Am fost otrăvită cu Atropa orice ar fi aia!
- Nu se poate, Vivien spune-mi că nu am auzit bine... Ai murit? Nu se poate. Nu!
- Ba da Karston, e adevărat... Am murit din cauza unui infarct. Când mi-am deschis ochii, Liza mi-a arătat amintirile ce le-am pierdut. Mi-a dat un scurt timp să te avertizez în legătură cu Alton și să îmi i-au rămas bun. Nu îți imaginezi ce dureros a fost să îți spun că nu mai pot sta lângă tine și să te îndrăgostești de alta... că singurul regret a fost că nu am putut să îți îndeplinesc visul de a fi tată!  Când m-am întors în timp am fost nervoasă, supărată, frustrată. Nu mai vreau să se joace nimeni cu destinul și viața mea!
Nu a mai lăsat-o să continue că a sărutat-o și îmbrățișat-o tare cu lacrimi în ochi, cerându-și scuze și rugând-o să nu mai vorbească așa. A rugat-o să stea cu el toată viața, să nu îi mai spună să se îndrăgostească de altă femeie, să nu se mai pună în pericol. Și-a cerut scuze pentru incapacitatea lui de a o proteja. I-a spus cât de mult o iubește și nu își imaginează o viață fără ea.
Ascultând toate astea a început din nou să plângă și să strige. S-a descărcat de tot ce avea pe suflet. După ce s-a liniștit a adormit în brațele regelui. Atâta stres și emoții într-o zi, a secat-o de toate energiile. A dus-o în brațe până în camera ei și a pus-o în pat. Știa că atunci când se va trezi va vrea să știe unde e, așa că a decis să stea cu ea. Se uita cum doarme, iar în minte îi venea toate cuvintele ce i le-a spus ea.
A murit? Cât de prost am putut fi să las garda jos. Dacă nu se întorcea în timp...
- Nu te voi mai lăsa singură niciodată. Te voi proteja cu propria-mi viață. Toți cei implicați vor avea de suferit pentru asta. Îți promit iubita mea.
Era furios. Când a auzit că iubita lui a murit din nou l-a cuprins o spaimă colosală. Gândurile i-au fost întrerupte de Anne care a venit să-i spună că ducele de Almiond a venit la palat și dorește urgent să discute cu el. Acesta i-a spus să îl aducă aici. Nu vroia să o lase singură nici-o secundă. După scurt timp ducele a intrat în cameră și observase că Vivien dormea.
- Nu mă așteptam să discutăm aici.
- După cele întâmplate nu o mai las nici-o secundă singură. Spune Derrick, ce era așa important de discutat?
- Nu știu dacă ai fost pus la curent de ce s-a întâmplat, dar la întâlnirea cu ceai a soției mele, una din servitoare a încercat să o otrăvească cu...
- Atropa. Știu... știu tot.
- De unde ști ce otravă era?
- Mi-a spus ea.
- Vivien? De unde știa?
- ...Nu contează asta. Spune-mi, cine a fost dementul care și-a săpat mormântul.
- Nu știu încă, dar continui investigația.
- Află cât de repede. Cu siguranță Vivi știe. Aștept să se trezească să pot discuta cu ea.
- A pățit ceva? E cam palidă.
- Medicul a spus că e din cauza șocului și stresului, dar nu e nimic grav. Are nevoie de odihnă doar.
- E de înțeles atunci. Nu te mai rețin. Când aflu ceva nou te anunț de îndată.
- Mersi Derrick.
- Cu plăcere. Atunci eu mă retrag.
Ducele a plecat lăsându-i din nou singuri. Vivien a dormit toată ziua aceia. S-a trezit de abia dimineața următoare. L-a văzut pe Karston cum dormea lângă ea. S-a apropiat de el și l-a îmbrățișat. Acesta a cumprins-o cu brațele și a sărutat-o pe frunte.
- Bună dimineața draga mea. Cum te simți?
- Neața' dragule, sunt destul de bine. Mă doare puțin capul doar.
- Medicul a spus că s-ar putea să ai dureri de cap așa că ți-a lăsat niște pastile să le i-ei după mâncare.
- Înțeleg, în regulă, o să mănânc mai întâi.
Karston a sunat dintr-un clopoțel, iar Ivy a intrat pe ușă.
- Adu micul dejun.
- Desigur majestate.
Ivy a plecat și s-a întors cu micul dejun lăsându-i singuri. Regele i-a tăiat mâncarea și a ajutat-o să mănânce. După ce au mâncat împreună acesta a întrebat-o dacă știe cine a otrăvit-o și cine a mai complotat cu el. I-a spus că ducele Lefebvre și fiica acestuia vreau să scape de ea pentru a putea pune mâna pe tron.
- Nu au cum să facă asta.
- Dacă eu dispăream din peisaj, Alessia putea să se mărite cu tine, iar așa ducele avea controlul.
- Nu se poate. Nu alegeam o altă regină în afară de tine.
- Dacă eu muream atunci nu aveai încotro.
- Chiar și așa tot nu o făceam. Vivien ți-am mai spus, nu vreau altă regină în afară de tine. Nimeni nu mă poate face mai fericit cum mă faci tu.
- Karston...
- Gata iubito, nu mai plânge. Te va durea capul mai tare.
A îmbrățișat-o și nu i-a dat drumul până nu s-a oprit din plâns.
- Aș vrea să vi cu mine, vreau să-ți arăt ceva.
- Acum?
- Da. Sper să te fac să te simți mai bine.
- Mulțumesc. În zece minute sunt gata.
- În regulă, te aștept afară.
Regele a ieșit din cameră, iar Anne a pregătit-o. Au trecut zece minute și a fost gata să iasă. La ieșire Karston o aștepta și au mers împreună în grădina regală. Au ajuns la o casă de sticlă și au intrat. Era atât de frumoasă cu atâtea flori de toate culorile încât a rămas fermecată.
- Asta e o surpriză pe care am vrut să ți-o ofer. Vivien, iubita mea, vrei să fi soția mea?