A doua șansă

Amintiri pierdute

-... Majestate, ar trebui să luați în considerare ultima ei dorință. Regatul are nevoie de tine sire. A insistat ducele.
- Ducele de Almiond are dreptate majestate, a fost ultima ei dorință înainte să...
- Sfântă Calliope îți spun acum și pentru ultima dată și ție și celorlalți. Mi-a promis că se întoarce. Nu m-ar mințit niciodată și știu despre ce vorbesc. O să o aștept, dar îmi voi și tine promisiunea față de ea.
Nimeni nu a mai îndrăznit să spună nimic. Toți sperau că la un moment dat regele va înțelege și va accepta realitatea, însă pe cum trecea timpul parcă din ce în ce mai puțin se mai spera că va înțelege. Regele și-a continuat îndatoririle regești așa cum i-a promis ei. De fiecare dată când avea timp o vizita în camera special făcută pentru ea. Cum nu știa nimeni când se va trezi regele a dat ordin ca asupra ei să fie pusă o vrajă ca să îi mențină vitalitatea.
Timpul a trecut și deja se împlinise un an de când s-a întâlnit cu Vivien prin intermediul acelei vrăji.  A tot așteptat timp de un an, un an în care regele a tot sperat în fiecare zi că se va trezi. Consilierul lui de nădejde Alton, dar și ceilalți nobili au tot insistat că trebuie să se căsătorească și să aibă un succesor, dar de fiecare dată Karston le-a spus că singura femeie cu care se va căsătorii și va avea copii este Vivien.
Într-o noapte târzie, regele a fost trezit brusc de servitori, spunându-i că domnișoara Vivien s-a trezit. Auzind acele cuvinte, regele a fugit într-un suflet în camera în care se afla ea. A deschis-o brusc și nu îi venea să creadă când a văzut-o trează stând pe marginea patului. Când și-a ridicat capul să vadă cine a intrat a început să plângă.
- Vivien...
Karston a fugit la ea și a strâns-o tare în brațe. Gestul lui a uimit-o, ceea ce regelui i se părea ciudat. Nu a durat mult și Vivien la îndepărtat de ea. Se putea citi frica pe chipul ei.
- V-Vivien? Ce s-a întâmplat? Ești bine?
- Cine... cine ești? De unde îmi ști numele?
- Poftim? Cum adică cine sunt? Vivi, sunt eu, Karston!
- Nu știu cine ești. Unde sunt?
- În palatul regal, ești acasă Vivien...
- Acasă? Palat? Ce se întâmplă? Trebuia să fiu moartă... Eram pe patul de spital, eram aproape moartă. Știu că mi-am luat rămas bun de la Liza și Chester. Nu trebuia să mai trăiesc! De ce?! De ce eu?! Vreau să mor! Vreau să nu mai sufăr! Nu mai vreau o altă viață!
- Vivien, liniștește-te! Despre ce vorbești? Spital? Liza? Chester? Cum adică...
Dintr-odată și-a amintit ce a văzut când a încercat să o salveze.
Așa este. Liza era fata pe care am văzut-o în amintirea ei din viața precedentă. Dar de ce nu mă recunoaște?
- Vivien, chiar nu mă recunoști?
- Nu. Nu știu cine ești. De ce sunt aici? Cum am ajuns aici?
- Vivi, îți promit că nimeni nu vrea să îți facă rău. Ești în siguranță aici. Îți explic totul la dimineață. Ai trecut prin multe situații grele. Odihnește-te și vorbim la dimineață. Bine?
Într-o oarecare măsură s-a calmat și a dat din cap în semn de aprobare.
S-au retras cu toții și seara a continuat în liniște. Nu se poate spune același lucru dimineața. Toată lumea din palat era agitată. Regele i-a chemat de îndată pe ducele de Almiond și pe sfânta Calliope.
- Ce s-a întâmplat? Ducele întreabă nedumerit de chemarea așa devreme la palat.
- Vivien s-a trezit aseară.
- Serios?! Nu îmi vine să cred! Unde este? Trebuie să vedem starea ei!
- Am chemat-o deja, imediat trebuie să ajungă.
Peste câteva minute a ajuns și ea. Se vedea că era nedumerită de chemarea ei aici.
- Vivien mă bucur că ai venit. Ocupă loc și îți spun despre ce este vorba.
Cu incertitudine a făcut cum i s-a spus.
- Vivien, cei doi sunt aici să verifice dacă ești bine. Nu am apucat aseară să îți spun ce s-a întâmplat.
- Bună ziua domnișoară, numele meu este Derrick Jasper Almiond. Sunt ducele de Almiond și prieten bun cu morocănosul aceasta de rege al nostru. Am auzit foarte multe despre tine, din păcate nu am apucat să ne cunoaștem până acum.
- Derrick.
- Da da, regele meu, termin!
- Bună ziua domnișoară! Sunt Calliope! Îmi pare bine să vă cunosc! Mă bucur că vi-ați recăpătat cunoștința!
Pe chipul lui Vivien se putea citi neînțelegerea. Regele a observat acest lucru așa că s-a ridicat de la biroul lui și s-a așezat lângă ea pe canapea, iar cu un zâmbet ce a liniștit-o puțin i-a spus:
- Vivi, nu ai de ce să îți fie frică. Ai încredere în mine te rog. Știu că ți-e frică și că nu înțelegeți ce se petrece, dar vreau să ști că nu îți vreau răul, nici eu nici cei doi. Vrem doar să te ajutăm.
-... Bine. Te rog să îmi spui ce se întâmplă după. Mi-e... mi-e frică.
- Sigur...
Cei doi au început examinarea. Spre ușurarea lor nu au rămas urme ale vrăjii ce a ținut-o captivă un an de zile.
- Nu este nimic în neregulă cu starea ei. Nu a rămas nici-o urmă de vrajă care să îi pună viața în pericol.
- Atunci de ce nu își amintește nimic?
- Majestate, ducele are dreptate. Nici eu nu pot simți nici o energie negativă venind de la vrajă. Cel mai probabil, a lăsat amintirile acolo ca să se poată întoarce, dar nu pot fi complet sigură de asta.
- Își va recăpăta memoria?
- Depinde doar de ea.
- … Bine, puteți pleca.
- Scuze, dar nu îmi pot mișca mâna. Ce s-a întâmplat cu mine?
Nici unul dintre ei nu au răspuns. Nu știau cum să îi spună că mâna dreaptă nu o va mai putea folosi niciodată.
- Puteți pleca. Îi explic eu situația.
Cei doi au făcut o plecăciune și au plecat, lăsându-i pe rege și Vivien singuri. Nici unul nu a spus nimic preț de câteva minute. Nu știau ce să spună. Regele se simțea mizerabil și dădea vina pe el însuși pentru că nu a putut să o protejeze, iar acum e în starea aceasta.
- Scuze, Karston...da?
- Da, așa este. Îți aduci aminte de mine?
- Nu, nu e asta. Nu știu de ce, dar mă simt în siguranță în preajma ta. Te rog spune-mi ce se întâmplă. Cum am ajuns aici? Am auzit că persoanele de dinainte ți-au spus rege.
- … Mă bucur că te simți chiar și acum în siguranță lângă mine... Vivien, îmi pare rău. Ți-am spus că te voi proteja, dar nu m-am putut ține de cuvânt. Chiar îmi pare nespus de rău. Știu că nu merit iertarea ta, dar te rog, lasă-mă să mă revanșez! Îți promit că te voi ajuta să îți recapeți memoria! Te voi proteja!
-... Nu știu ce să zic. Nu știu ce s-a întâmplat deci nu am motive să te iert.
-... Înțeleg.
- Cum am ajuns aici? Și de ce nu pot să îmi folosesc mâna dreaptă? Sunt plină de cicatrici pe corp.
- Sincer să fiu nu știu cum ai ajuns aici. Acum un an și ceva eram în pădurea Krimferd să verific numărul crescut de monștri și te-am găsit acolo. Păreai nedumerită și speriată.
- Tot ce îmi aduc aminte e că eram pe patul de spital... eram pe moarte. Când am deschis din nou ochii eram în camera aceia. Tu m-ai adus aici?
- Da. M-ai criticat în ziua aceia din cauză că te-am salvat. Vroiai... să mori. La început am crezut că ești nebună. Nu găseam nici-o explicație cum de o femeie se putea afla în pădurea aia plină de monștrii. Nu îți amintești nimic din astea?
- Nu... îmi pare rău.
- În ceea ce privește mâna ta... A fost un eveniment neplăcut. Ai fost răpită și torturată... Totul din cauza mea.
- Nu știu ce s-a întâmplat, dar nici nu contează. Îți spun sincer, mi-e foarte frică. Vreau același lucru ca în ziua când ne-am cunoscut... vreau să mor. Te rog lasă-mă să mor.
- Nu suport să te ascult zicând asta din nou Vivien! Înțelege! Nu te pot lăsa să mori. Nu pot lăsa persoana pe care o iubesc să moară!
- P-Poftim? Cum adică mă iubești?
Karston a luat-o de mâini, s-a uitat în ochii ei și i-a răspuns:
- Te iubesc Vivien Russell. Am în plan să te fac regina mea. Ai făcut să dezgheți inima asta a mea. Nu știu când a început totul, dar știu că nu pot trăi fără tine.
Vivien a rămas șocată de cuvintele persoanei pe care a cunoscut-o doar de câteva ore. Nu știa cum să răspundă. Karston dându-și seama ce a spus, a schimbat repede subiectul ca să nu se simtă presată de cuvintele lui.
- Ai vrea să ne plimbăm prin grădină? Îți plăcea mult, poate îți aduci aminte de ceva.
- ...Sigur.
Cei doi s-au îndreptat spre gradină. În drum s-au întâlnit cu Carlton. Acesta părea agitat, iar când a văzut-o pe Vivien s-a grăbit spre ea.
- Domnișoară! Sunteți bine! M-am speriat când am intrat în cameră și nu v-am văzut.
- Era rândul tău să o păzești?
- Da majestate.
- Scuză-mă, dar... te cunosc?
- Poftim?
- Și-a pierdut amintirile când s-a trezit.
- Domnișoară Vivien, vă rog pedepsiți-mă! Nu am fost în stare să vă protejez.
Carlton a îngenuncheat în fața ei, făcând ca pe aceasta să o i-a prin surprindere.
- Ce faci?! Te rog ridică-te!
- Carlton ridică-te. O faci să se simtă incomod.
Acesta la porunca regelui s-a ridicat, dar în continuare stătea cu capul în jos așteptând pedeapsa.
- Cine ești? De ce să te pedepsesc?
- Domnișoară, am să mă prezint din nou. Sunt Carlton Patterson, căpitanul gărzii imperiale. Nu am putut să vă protejez de nemernicii care v-a făcut să suferiți atât.
- Nu fi așa dur cu tine. Nu e vina ta. Am înțeles că am fost răpită, nu aveai de unde ști.
- Carlton, ești însărcinat cu protecția ei. Trădătorul e încă în palat pe undeva.
- Sigur că da! O voi proteja cu propria viață!
- Haide Vivien.
Cei doi s-au dus în grădina regală. S-au plimbat prin locurile unde înainte ei îi plăcea să stea. Din păcate nu și-a adus aminte de nimic.
- Majestate, aici erați. Trebuie să vă întâlniți cu contele Clark. Domnișoară Vivien, văd că v-ați trezit în sfârșit... Am auzit că vi-ați pierdut memoria.
- K-Karston.
- Vivi? Care e problema? Tremuri toată.