A doua șansă

Viața dintre vieți

- Cum? Atropa?! Dar, dar... nu este antidot pentru Atropa.
- Nu-mi pasă, salveaz-o!
- Majestate, cunosc un mag specializat pe otrăvuri. Am și chemat-o, ajunge imediat.
- Duce, uită-te la ea. Ți se pare că mai are timp?!
- Majestate vă înțeleg îngrijorarea, dar trebuie să facem ce ne stă în putință până ajunge Adonia.
- Trebuie să îi scădem temperatura, în ritmul ăsta va muri.
- Fierbe sângele în mine când văd că suferă și nu pot face nimic! Mi-am lăsat garda jos și uite ce s-a întâmplat. Regina mea e pe moarte!
- Sire, vă rog să vă calmați, știți că nu ar vrea să vă vadă așa. Tot ce contează acum e ca ea să se facă bine.
- Știu, știu, știu!
- Duce, am ajuns, ce e așa urgent?
- Adonia! Repede! A fost otrăvită cu Atropa. Spune-mi că poți face ceva.
- Atropa?! La o parte!
Magul a analizat condiția în care se află pacienta, dar din păcate a fost sceptică că va putea face ceva.
- Otrava s-a răspândit prea mult în corpul ei. Pot să îi dau o poțiune, dar nu garantez că va funcționa.
- Fă-o, acum!
- Desigur sire.
Magul a adus o poțiune pentru această otravă, dar nu a reușit să îi de-a deoarece nu o putea face să o bea.
- La o parte, o fac eu!
Regele a luat sticluța cu antidot l-a luat pe tot în gură, s-a apropiat de Vivien sărutând-o, făcând să înghită antidotul. Toți așteptau să își facă efectul antidotul. Singura schimbare era că nu mai tușea sânge. Într-un fel asta îl liniștea pe rege, dar tot era îngrijorat din cauza stării ei precare.
- Nu știu dacă o să își revină. Noaptea asta va fi decisivă. Din păcate cum otrava s-a răspândit așa mult în corp, chiar dacă se va trezi, cu siguranță va rămâne cu o problemă de sănătate.
- Ce? Nu se poate.
- Îmi pare rău majestate. Nu pot să mă afirm mai mult până nu văd progresul.
- Doctore e adevărat?
- Din păcate doamna mag spune adevărul... Nu a supraviețuit nimeni în urma otrăvirii cu Atropa, iar chiar dacă cineva a făcut-o, cu siguranță i-a afectat un organ intern.
- N-are cum. Nu ea. E puternică, nu are cum!
- ...Îmi pare rău majestate.
- ...O pot duce la palat?
- E prea riscant. Vă recomand să rămână aici cel puțin peste noapte.
- Derrick, pot să te deranjez cu cererea asta?
- Nici nu se pune problema.
- Mă duc de îndată să anunț să vi se pregătească o cameră majestate.
- Nu te obosi ducesă, voi rămâne aici cu ea.
Amândoi știau de ce dorea regele să stea cu ea, așa că doar au aplecat capul și s-au retras toți să rămână singur cu ea.
- Ce rege și partener sunt eu dacă nici măcar nu pot să îmi apăr persoana iubită. Vivien te rog să mă ierți, știu că sunt un prost.
...
- Unde sunt? Ce s-a întâmplat?
- Ceau Vivien.
- Liza? Liza tu ești?!
- Aproape. Sunt eu, dar nici nu sunt eu.
- Cum adică?
- Sunt o parte din amintirea ta. Se pare că nici acum nu poți sta blândă așai? Ști că ești pe prag să mori? Din nou?
- Ce s-a întâmplat?
- Ai fost otrăvită.
- Dar, dar fix acum când am decis că vreau să trăiesc?! Ce e cu universul ăsta nenorocit?!
- Liniștește-te. Trebuie să îți arăt ceva. Uită-te bine.
Liza a bătut odată din palme și s-au aflat într-o cameră. Doar razele lunii ce intrau pe fereastră lumina încăperea.
- Unde suntem?
- Fi atentă ți-am spus. Îți explic după.
A auzit cum ușa se deschide, iar pe ea intră Alton. De sub birou a ieșit o persoană și nu-i venea să creadă cine era.
- Aia sunt... eu?
A urmărit discuția dintre ei și s-a speriat când a văzut cum cineva o prinde din spate și o adoarme. Liza a bătut din nou din palme, aflându-se altundeva. Era un fel de subsol. S-a uitat neputincioasă cum era legată și torturată de o femeie. Mai mare spaima era că o cunoștea.
- Aia... aia e Alessia? Dar de ce? De ce?! Oprește-te! Ce ți-am făcut?!
A stat și privea neajutorată cum femeia aceia o tortura. Doar țipetele ei de durere se auzeau în încăpere. Vivien o implora pe Liza să nu-i mai arate, dar aceasta a continuat. I-a arătat și cum era în timp ce vraja neagră o acapara. Vedea cum Karston o salva să nu se arunce de pe balcon. Vedea cum stătea cu nopțile treaz și o implora să se trezească. I se rupea inima când vedea că suferă atâta din cauza ei.
- De ce îmi arăți toate astea?! Ce înseamnă?!
- Vivien, tot ce ai văzut sunt amintirile tale pe care le-ai pierdut.
- Poftim? Nu se poate.
- Ai văzut ce s-a întâmplat cu tine atunci. Nu am putut să te las să mori fără ca măcar să nu ști asta. Ești prietena mea dragă. Ești ca o soră pentru mine. M-a durut să te văd că și în viața asta suferi, dar am văzut că ai și trăit momente frumoase. Te-ai îndrăgostit, ți-ai făcut noi prieteni buni, ți-ai recăpătat o viață pe care nu ai putut-o avea înainte. Sunt mândră de tine dragă. Din păcate ai ajuns din nou în impasul acela.
- Nu, nu se poate... Nu are cum să se termine așa Liza! Te implor ajută-mă!
Liza i-a zâmbit cu tristețe pe chip spunându-i că nu poate face nimic. Inima i-a fost afectată din cauza otrăvii.
- ...Măcar lasă-mă să îl avertizez pe Karston și să îmi i-au rămas bun. Te implor Liza!
- ...Okay, măcar atât pot face pentru tine. Pot să-ți ofer doar zece minute.
- Mersi.
Liza a bătut a treia oară din palme și în jur s-a făcut negru. Încet a deschis ochii și a început să distingă lucrurile din jurul ei. Nu știa unde se află, dar a simțit ceva greu pe mâna ei. Și-a întors privirea și l-a văzut pe Karston cum dormea pe scaun ținând-o de mână.
- ...Karston.
Acesta s-a trezit încet, iar când a văzut că și-a deschis ochii și îi zâmbea cu lacrimi în ei, s-a ridicat rapid de pe scaun și a îmbrățișat-o.
- Vivien! Te-ai trezit în sfârșit! Mi-am făcut o grămadă de griji cum nu te-ai trezit de trei zile! Să vină medicul acum!
- Karston, ascultă-mă, nu am mult timp rămas.
- Cum... cum adică?
- Otrava mi-a afectat inima. Mai am doar zece minute de trăit așa că fi atent. Mi-am recăpătat amintirile. Karston,  Alton e cel care a ordonat răpirea mea, iar împreună cu Alessia care m-a torturat au vrut să scape de mine ca să rămână ea cu tine, iar Alton să stea liniștit că ai o regină din nobilime cu influență. Am tot încercat să îți spun, dar nu am putut.  De aceea eram așa terifiată de cei doi.
- Ce tot îndrugi acolo Vivi?
- Te rog ascultă-mă. Când am descoperit ce vroiau să facă m-au folosit ca momeală. Ducele Lefebvre vrea să te folosească și să pună mâna pe tron.
- Și-au semnat sentința la moarte toți trei.
- Te rog ai grijă de tine în viitor. Găsește o regină care să-ți fie alături și să te iubească cum am făcut-o eu. Îți mulțumesc că mi-ai oferit într-o altă viață o perioadă cu momente frumoase. Îți mulțumesc că mai iubit dragule. Nu te voi uita niciodată. Vei fi mereu iubirea vieții mele, iar dacă ne vom reîntâlni cândva, promite-mi că mă vei iubi cum m-ai iubit acum.
- Ce spui acolo iubito? E ca și cum îți iei rămas bun. Nu vreau, nu vreau asta! Cineva! Să cheme doctorul!
- Majestate ce s-a întâmplat?!
- Derrick! Cheamă doctorul acum!
Acesta a ieșit din cameră în fugă după doctor.
- Iubitul meu drag, nu te mai obosi, nu are ce să îmi mai facă. Îmi, îmi pare rău că nu ți-am putut împlini dorința de a fi tată. E singurul meu regret...
- Vivi... Vivi!
Aceasta cu lacrimi încă în ochi i-a zâmbit dulce și cu multă iubire.
- Te iubesc dragul meu Karston...
- Vivi! Vivi! Rămâi cu mine! Te implor!
Acesta a izbucnit în plâns și a sărutat-o cu frică.
- Te iubesc Vivien Russell, te iubesc scumpa mea iubită.
- Mul-țu-mesc... Adio... iubitu-le.
Aceasta a închis ochii, iar el a simțit cum strânsoarea mâini ei devine din ce în ce mai slabă până când a dispărut de tot.
- Vi-vi? Vivi! Vivien! Deschide ochii iubito! Vivien! Nu mă părăsi!
- Majestate! Am ajuns! Dați-vă la o parte să verific.
- Nu! Nu o părăsesc!
- Sire vă rog! Trebuie să o vadă medicul! Adonia, verifică-i starea repede!
Derrick l-a tras pe rege la o parte ca să poată fi consultată. Acesta s-a tot zbătut, dar ducele nu i-a dat drumul nicicum, spunându-i de repetate ori că e spre binele amândurora. Magul i-a mai dat o sticluță de antidot sperând cu disperare că va ajuta la ceva. Nici medicul nu mai știa ce să facă. Îi simțea pulsul din ce în ce mai slab până nu l-a mai simțit deloc.
- Majestate... îmi pare rău.
- Nu se poate...nu...nu ea. NU! NU VIVIEN!
De partea cealaltă, Vivien se afla din nou pe câmpul cu flori unde a fost după ce a murit prima dată.
- Ai reușit Vivien?
- Liza. Da, am reușit să îi spun adevărul și să îmi i-au rămas bun... Chiar nu există altă cale?
- ...Îmi pare rău.
Liza s-a apropiat de ea și a îmbrățisat-o. Aceasta i-a corespuns, iar cu lacrimi în ochi i-a mulțumit că a lăsat-o să își i-a rămas bun de la persoana iubită.
- Liza, sper că ești fericită împreună cu Chester. Să ști că m-am gândit la voi și m-am rugat în fiecare noapte să aveți o familie frumoasă și să fiți împliniți.
- Mersi dragă. Ca un cadou de despărțire, vreau să îți arăt ceva.
A bătut din palme din nou și i-a arătat ceva ce a făcut-o să plângă de emoție și fericire. A văzut-o pe Liza și Chester ce se jucau cu doi copilași.
- Ghici cum îi cheamă.
- Cum?
- James și Evelyn. Așa cum ai vrut tu dragă.
- Serios? Chiar le-ați pus numele pe care le-am ales eu?
- Sigur că da! Doar ești nașa lor!
- Dar Liza, am murit, cum să fiu nașa lor?
- Nu ne-a păsat. Nu am vrut altă nașă în afară de tine. Le-am arătat poze cu tine. Acum au doi anișori. James e neastâmpărat ca mine, iar Evelyn e cuminte și are temperamentul lui Chester. Îți vizităm mormântul în fiecare lună. Îți punem florile tale preferate.
- Flori sălbatice?
- Da, când sunt îți punem de-alea când nu, îți punem de-alea de la florărie.
- Hahaha, mersi, mersi. Chiar mi-ar fi plăcut să îi cunosc pe copiii voștri, dar îți mulțumesc că mai lăsat să îi văd și așa.
- Cu drag. Acum din păcate e timpul.
- ...Sigur. Adio Liza, mă bucur că te-am văzut pentru ultima dată. Ai grijă de familia ta și spune-le nepoțeilor mei că mătușa lor îi iubește foarte mult și îi veghează mereu.
- Așa voi face. Adio, Vivi.