A doua șansă

Începutul sfârșitului

- Îmi pare rău, nu mai putem face nimic. Boala a ajuns în fază terminală.
- ... Deci asta a fost atunci. Chiar dacă am trăit douăzeci și trei de ani, au fost niște ani frumoși din viață. Vă mulțumesc domnule doctor că ați avut grijă de mine. Pot să vă pun o ultimă întrebare?
- Desigur Vivien, ce vrei să ști?
- Cât timp mi-a mai rămas?
- ... O săptămână cel mult.
- ... Am înțeles. Vă mulțumesc încă odată pentru tot. Îi răspund cu zâmbetul pe buze.
- Îmi pare rău.
- Nu e vina dumneavoastră doctore. Este un semn că mi-am terminat misiunea în viața asta. Cu siguranță într-o altă viață o să trăiesc fără astfel de probleme și o să mă bucur deplin de ea. Acum vă rog să mă scuzați, trebuie să planific ce fac în ultimele zile de viață. O zi bună domnule Klein!
Îmi i-au rămas bun cred că pentru ultima oară de la medicul care m-a ajutat să țin boala aceasta sub control cât mai mult timp.
După ce am ieșit din spital mă îndrept spre casă.
- Liza! Am ajuns de la spital!
- Vivi? Cum de ești acasă așa de vreme? S-a întâmplat ceva la spital?  Trebuia să ajungi după-masă. De abia e la amiază.
- Liza, ești ocupată? Putem vorbi puțin?
- Sigur, nu făceam nimic important. Haide să ne așezăm și vorbim.
Amândouă ne-am îndreptat spre canapeaua din sufragerie. După ce ne-am așezat, Liza se uită la mine așteptând să îi spun ce vroiam să îi comunic.
- Liza, suntem prietene din copilărie, am crescut împreună și suntem ca două surori.
- Vivi, unde vrei să ajungi cu asta, spune-mi ce s-a  întâmplat?
Cu zâmbetul pe buze mi-am făcut curaj să îi spun prietenei mele cele mai bune vestea pe care mi-a dat-o doctorul.
- Liza... mai am de trăit cel mult o săptămână.
- ... Poftim? Nu... nu se poate. Ce glumă proastă este asta Vivien!
- Calmează-te dragă. Nu e nicio glumă proastă... Oncologul mi-a spus astăzi pe baza analizelor că tumoarea s-a extins pe aproape toată suprafața afectată. Doctorul Klein e uimit că încă mai trăiesc. Liza, ești singura persoană importantă din viața mea, ești singura mea familie, iar pentru că mai am doar o săptămână de trăit, vreau să o fac memorabilă. Vreau să mă ajuți să îmi împlinesc ultima dorință. Mă ajuți? O întreb cu zâmbetul larg pe buze.
Liza începe să plângă. O înțeleg. Înțeleg durerea pierderii cuiva pe care îl iubești. Ca să o consolez o îmbrățișez strâns ca și cum ar fi ultima dată... chiar dacă în curând va fi ultima dată.
- Nu plânge, te rog. De ce ești tristă?
- Cum să nu fiu! Nu înțeleg cum de tu poți zâmbi așa de ușor!
- Uită-te la mine, Liza.
Ea și-a ridicat privirea spre mine. Pe chipul meu se putea citit o împăcare și resemnare a situației.
- Dragă, m-am luptat zece ani cu boala asta. Am obosit. Sincer, sunt fericită că în sfârșit după aproape jumătate din viața pe care am trăit-o în durere, terapii și internări în spital, pot fi în sfârșit liberă. Ști că eu cred în reîncarnare. Cine știe, într-o altă viață poate ne vor reîntâlni și vom fi din nou prietene. Nu te părăsesc. Voi fi mereu cu tine chiar dacă nu fizic. Voi fi aici mereu. Îmi duc mâna în zona unde este inima ei și îi zâmbesc continuând. Așa că nu vei fi singură.
- Vivi! Liza se avântă spre mine strângându-mă tare într-o îmbrățișare. De ce trebuie să fi tu?! Ești cea mai bună prietenă a mea și singura familie pe care o am.
- Hmm, dar Chester? Credeam că o să te bucuri că de săptămâna următoare te vei putea muta cu logodnicul tău. Ce regret totuși e că nu voi potea participa la nunta voastră, dar știu că va fi una de neuitat! Să nu te îmbeți așa tare încât să uiți! Vreu să vi să îmi spui cum a fost.
Încerc să o înveselesc puțin. Știu că va plânge o săptămână întreagă, dar o să se oprească la un moment dat și va înțelege. Mă bucur că totuși nu va fi singură.
- Cum poți face glume de-astea într-o situație ca asta! Cu siguranță nu voi pune în gură un strop de alcool ca să pot să îți povestesc în detaliu toată nunta!
- Hahaha, mulțumesc draga mea, ești cea mai tare. Îi răspund cu un zâmbet plin de recunoștință și iubire. Îmi vei lipsi prietena mea dragă.
- Acum că te-ai calmat puțin, pot să îți spun ce trăsnăi vreau să fac înainte să plec?
- ... Sigur că da. Te ascult.
- Cum e iarnă, aș vrea să merg la munte. Vreau să simt sub picioare pentru ultima dată zăpada și să văd peisajul pe care îl iubesc atât de mult. Pe urmă vreau să merg la o piesă de teatru și la un concert a trupei mele preferate, iar la final vreau să îi vizitez pe ai mei să le dau vestea. Ce zici? Mă ajuți?
- Și când vrei să dormi? Sigur nu vei fi prea obosită? Ți-e greu și să mergi până la magazinul de după colț. Cum vei...
- Liza, am să reușesc. Nu o să mă odihnesc destul după ce mor? Măcar acum în ultimele zile din viață să simt că trăiesc și eu.
- Scuze, nu am vrut...
- Știu, stai liniștită dragă. Deci? Mă ajuți?
- Ce întrebare e asta? Normal că te ajut! Ești cea mai bună prietenă a mea! O să îl anunț pe Chester și mâine ne și apucăm de treabă!
- Îți mulțumesc Liza, ești cea mai tare. Îi răspund cu zâmbetul pe buze ca de obicei.
- Normal, doar sunt prietena ta cea mai bună! Acum haide să ne pregătim, ieșim în oraș diseară!
- Serios?!
- Normal! Haide să te pregătesc, o să te fac cea mai frumoasă femeie din lume!
- Hahaha, okay okay, să văd ce poți face.
- Vei fi surprinsă.
Liza l-a anunțat pe Chester că vom ieși în oraș, iar după câteva ore distractive totuși, ne-am aranjat și am ieșit la un restaurant să mâncăm după care am mers la un film pe care vroiam amândouă să îl vedem de ceva vreme, iar la final am mers acasă, ne-am schimbat în pijamale și am depănat amintiri.
Următoarea zi, soneria ne-a trezit pe amândouă.
- Mmm, Liza, du-te să vezi cine e la ușă.
- ...Încă cinci minute Vivi.
Soneria a sunat din nou după care telefonul Lizei la fel. Era Chester.
- Da Chester?
- Iubito, trezește-te. Nu spune-ai tu că azi mergem la munte? E frig afară, deschide ușa că îngheț.
- A da! Acum vin iubire! Vivi trezește-te, azi mergem la munte!
- Chiar! Am uitat. Acum mă schimb!
Până când Liza l-a lăsat pe logodnicul ei să intre și să se încălzească puțin, eu m-am uitat în dulap și am scos hainele de iarnă.
- Nu îmi vine să cred că o să le folosesc în sfârșit. Mi-am spus emoționată și totodată fericită că va fi prima și ultima dată după atâția ani când mai merg la munte într-o drumeție scurtă.
M-am schimbat și am mers în camera de zi unde Chester ne aștepta.
- Neața' Chester! Îl salut cu zâmbetul pe buze.
Când își ridică capul și mă vede îmi răspunde tot în același mod.
- Neața' și ție Vivi. Cum te simți azi?
- Sunt bine ca de obicei. Sunt fericită ca un copil că în sfârșit mergem la munte!
- Mă bucur pentru tine, mai ales dacă pot să te ajut... Liza mi-a povestit ce s-a întâmplat. Îmi pare...
- Chester, să nu îți pară rău. Crede-mă, mie nu îmi pare, sunt împăcată cu ce s-a întâmplat și ce o să se întâmple. De aceea vreau ca ultimele zile din viața mea să fie de neuitat. Vreau ca atunci când o să părăsesc lumea asta să o părăsesc cu amintiri frumoase și cu amintirea oamenilor pe care îi iubesc cel mai mult. Îi răspund cu un zâmbet cald și liniștit.
Chester se uită la mine și îmi zâmbește, deși zâmbetul lui e unul trist.
- În plus, nu plec de tot. I-am spus și Lizei. Voi fi cu voi mereu în inima voastră. Așa că înveselește-te, azi e ziua de zăpadă!
-... Așa este Vivi.
- Sunt gata de acțiune! Strigă Liza  în timp ce fuge spre noi.
- Atunci haideți, ce mai așteptați? Continuă el.
Ne-am urcat toți trei în mașină și am mers spre munte. Deși locuim într-un oraș care este destul de aproape de munte, la doar două ore distanță, nu am mers des pe acolo.
Când am ajuns nu îmi venea să cred că mai am încă o șansă să mă bucur de zăpadă.
Pentru ultima dată.
- Uau, mă bucur că pot să simt pentru ultima dată zăpada!
-...
-...Vivi, haide. Ai spus că vrei să profiți la maxim. Știu o potecă cu grad redus de dificultate, chiar dacă e zăpadă nu e atât de lung drumul, nu cred că o să îți fie greu. Ce părere ai?
- E o idee grozavă Chester! Ce mai așteptăm atunci? Haideți! Le spun cu același zâmbet briliant cu care s-au obișnuit.
Ne-am plimbat pe poteca care a menționat-o el. Era atât de frumos tot peisajul. Alb, strălucitor de la soarele care bătea pe zăpadă. Simțeam zăpada sub picioare; acea senzație pe care am iubito de mică.
- Vivi, ești bine? Nu ești obosită? Nu vrei să ne oprim undeva să stăm? Bem o ciocolată caldă să ne încălzim. Ce spui?
- Liza, sunt bine! Nu sunt obosită deloc. Când ne întoarcem ne oprim să bem o ciocolată caldă, dar mai vreau să stau puțin.
-... Okay, doar să ne anunți când nu te simți bine.
- Sigur!
După câteva ore ne-am întors și am băut fiecare câte o ciocolată caldă. Spre seară ne-am întors înapoi în oraș. În mașină le-am mulțumit pentru că mi-au îndeplinit dorința de a merge la munte. Eram extenuată și nu mă simțeam bine deloc, dar nu am vrut să stric acea zi perfectă.