Epoca întunericului

Capitolul 24

Capitolul 24: Nu suntem perfecti, vom gresi

Soren pov

Nu am putut sa adorm. Oricat as fi incercat. Dupa mai multe minute de incercat nereușite am colaborat din patul pe care il imparteam cu Ivar. Si am decis ca am nevoie sa iau o gura de aer. Poate frigul acela muscator avea sa imi fie remediu.

Mi—am tras mantia peste redingota de culoare rosie si m—am incaltat cu cizmele negre in stil ronanian pe care inca le purtam oriunde mergeam. Spre iritarea multora de la curte.

—Vin cu tine. Aud brusc o voce familiara in spatele meu si tresar.

Oare chiar imi închipuiam ca o sa ma strecor neobservat asa usor? 

Încuviințarea din cap si gasesc atent pe podeaua din lemn veche. Care acestia puternic sub greutatea mea. Erling ma urma. Ca sa fiu apoi izbit de un vant taios in fata. Imi stanga mantia in jurul trupului si inspirat adânc aerul rece in plamani.

 Totul este cufundat in intuneric si liniste. In afara de vuietul savantului nu simti ori vezi vreo miscare in jur.

—Ma asteptam ca pana acum sa se intampla ceva. La cat de speriati par oamenii. Din sat.

Privesc spre casele adâncite in troieni mari de zăpada. Acoperișurile si drumurile principale au fost acuratete. In rest insa zăpada parea sa înghite totul. Odata cu pădurea ce statea inconvoiata deasupra satului cu un aer amenințător.

—Totul e mereu prea linistit pentru tine. Nu te saturi de fuga asta nebuna niciodata? Il intreb amuzat. Si il vad cum se sprijina de peretele casei.

—Mie sincer adesea nu imi vine sa cred ca suntem aici. Inca in viata.

Ochii lui par bantuiti. Impanziti de garduri negre. Tulburi.

—Te—ai mai rugat? Il intreb si vad cum oftează scurt.

—Evident. Am incercat si acum dar parca inima imi e cumva îngreunată de griji.

—Nu au trecut decat trei luni. Si s—au intamplat atatea.

—Am impresia ca o sa mai vedem multe in drumul nostru. Tot ce conteaza e sa ramanem impreuna. Pana la final.

—Chiar iti pastrezi speranta ca vom supravietui cu totii? 

—Nu. Simt ca unii dintre noi poate chiar vor pieri. As vrea sa fiu eu insa. Niciunul din voi.

Inima mi se revolta atunci in piept. Il trag de brat spre mine si clatină din cap ferm.

—Eu sunt gardianul tau. Eu trebuie sa fiu acela.

—Si Ivar, cu el ce va fi? Imi da Erling replica. 

—Daca Egor pateste ceva...

—Fratele meu nu va pieri. Părintele Vee ne—ar fi spus pana acum daca era cazul. In plus, nu vreau sa conduc. Ma gandesc sincer sa renunte la titlu cand toate astea se vor termina si sa ma retrag undeva in Ronania. Sa duc o viata tihnită. 

—La vreo mănăstire? 

—Nu cred ca mi—e destinat, desi am gandit asta la un anumit moment dat.

—Vrei sa nu mai fii un print. Ci doar un simplu om.

—Nu e musai asta. Il vad cum se loveste peste ceafa scurt. Si ma prind ca incearca sa isi puna gândurile in ordine. Si fraze succinte.

—Mai degraba vreau sa fug de toata povara de a fi un print. De toate responsabilitatile ce vin cu titlul asta. Reprezentam eu si sora mea un popor. Si nu ma simt vrednic de onoarea asta. Nu suntem asa curajosi, puternici cum au fost strămosii nostri. Ei au murit onorabil pentru a ne proteja religia si pamanturile. In timpul cat am fost print nu am putut opri nimic. Si face nimic. Am putut numai sa privesc cum statul nostru este invadat. In timp ce eu imi făceam treaba de vanator al umbrelor.