Epoca întunericului

Capitolul 29

Capitolul 29: Cele doua sirene

Amir pov

—Dar stiu ca praful adora mansardele in general. Cel putin, in locul asta domneste de saptamani bune de cand am ajuns aici tinut cu forta. Incep sa cred ca asta  va fi motivul mortii mele. A murit sufocat cu prea multe particule de praf. 

Oricat as fi curatat eu acesta acoperea din nou orice suprafata si orice obiect din camera. Am renuntat recent la a mai incerca sa il sterg sperand ca nu fac vreo mare greseala.

Ma perind prin micul pod din lemn si imi fac scurta plimbare ocazionala.

—Poate ar trebui sa imi schimb si ritualurile. Fac aceleasi lucruri in fiecare zi. Zici ca sunt deja un mosneag ce nu mai are imaginatie. Se vede ca locul asta ma deprima!

 Deschid cu grija un alt cufar vechi din lemn si imi var nasul prin lucrurile familiei de nobili Hor. Nu e vina mea ca m—au fortat sa imi petrec astfel timpul. Delectandu—ma cu secretele lor stupide de familie. Nu ca ar avea ceva secrete înfricosătoare. Demne de tinut minte.

—Cine si—ar ascunde vreodata scrieri vechi din perioada tineretii in pod? In propria casa? Nu ai vrea sa le arzi, sa scapi de ele ca sa nu iti pierzi nevasta? 

Clatină din cap depasit.

Cei din Sendozia nu aveau deloc o logica sanatoasa. 

Gasesc un alt jurnal nescris ca si in alte dati.

—Sa ghicesc, au uitat de ele, sau s—au saturat de scris? Poate cineva pana la urma le—a cerut sa inventeze fiindca scoala din morti pe adevărații scriitori cu scrijeliturile lor oribile.

Ori poate ca vreunul din scriiti morti de secole s—o fi sculat din mormânt si o fi strâns pe vreunul din ei de fapt.

In ambele cazuri am felicitat persoana in cauza.

Familia Hor nu stia decat cateva lucruri simple legate de viata.

Ca puterea e totul odata cu prestigiul si onoarea.

Si ca trebuie sa ramana in gratiile societatii cu sânge ales din tara lor.

—Oare de ce imi amintesc astia de Lauto Inoya? Onoarea e totul..

Blah, blah, blah. Atunci oare de ce fratii poporul daca sunteti asa merituoși?

Inchis cufarul si ma asigur ca trântesc o panza prafuita peste el, incat sa para neatins de nimeni.

—In fine. Macar am reusit sa gasesc o calimera cu cerneala si o pana in tot locul asta. Nu e ca si cum le fur. Doar le împrumut. 

Ma trântesc pe podeaua din lemn in fata scaunului vechi si ignor funiile groase ce se presupune ca ar trebui sa ma tina in loc. Bietii de ei chiar credeau ca nu sunt capabil sa ma eliberez dintr—o astfel de capcana tipic umana si simpla.

Daca un peste uneori poate scapa de cîrlig, atunci si un print se poate elibera desi a fost legat cu funii groase de un scaun. Sa nu mai spun ca nici macar nu ma legasera fedeles ori ca nodurile nu erau asa bine facute si groase.

 Problema nu erau funiile. Ci locul in care eram tinut.

Usa era din lemn de stejar masiva si de neclintit.

Nimic nu ar fi putut sa o sparga. Imi amintea de portile acelea de la castelele noastre din Sytor.

—Asta daca evident nu au vreun copac zburător la indemana.

Cat despre ferestre. Exista numai una singura, dar ea se afla pe tavan. Un tavan insa destul de inalt. La care am incercat sa ajung, dar nu am reusit.

Oricum eram sigur ca era bine inchisa acea usa si ca probabil nu mai fusese deschisa de ani buni.