Clandestin

Capitolul 1 - Fiul lui Poseidon

─ Sunt...

Vocea lui a fost intrerupta de scârţâitul uşii mele.

─ Iţi doreşti ceva pentru seara asta?, mi-a spus bucatareasa care băgă capul printre uşa.

Mi-am intors capul spre usa, privind-o pe femeie intrebator. Ce mi-as putea dori la ora asta?

─ Pa!, i-am spus.

Am vrut sa îl întreb pe cel care a fost singurul ce mi-a urat "la mulţi ani'' de ziua mea onomastică, cine este dar bipăitul neîntrerupt al telefonului îmi confirmă că am rămas singura pe linie.

Oare cine este?

Îmi iau o poziţie decentă în pat, iar apoi ma întind pe spate contemplând tavanul. Mă bântuie gândul că sunt mereu singură. Am douăzeci de ani, dar pe nimeni, in afara de prietenii mei.

Am fost plecată la Amsterdam mult din viaţa mea , (cam toată). Dar, in vacanţa de Crăciun, când aveam doispreze ani, am întâlnit-o la patinuar pe Tania. Tania mi-a devenit foarte repede prietenă. Şi pe la cincisprezece ani, l-am cunoscut şi pe Eric, tânărul care mi-a furat inima iniţial. Dar, dupa câteva săptămâni împreuna ''mi-a înapoiat-o''. Mă bucur aşa mult că nu am avut o relaţie cu el. Dacă aş fi avut o relaţie cu el ar fi trebuit să întrerupem legătura dupa încheierea acesteia.

Când l-am cunoscut pe Eric, arăta frumos. Un baiat cu ochii albastrii sclipitori. Mai precis, avea ochii ca marea, mai ceva decat un albastru de safir, frumos lustruit. Avea o sclipire in ochi si un sentiment de atractie ma tot apasa in preajma lui. Am inceput prin a vorbi prin chestii simple si apoi a dezvolta subiecte pe care n-as fi avut tupeul sa le abordez cu altcineva. Am hotarat, eu in sinea mea, caci el nici nu banuia ca eu l-as fi iubit pe vremea aia, ca este cel mai bine sa ramanem prieteni. Si iata-ne si acum, dupa cinci ani, in care suntem prieteni, mai multi frati de cruce.

Tania este total opusul meu la aspectul fizic. Tania este blonda si inalta. Si eu am 1 metru si optzeci de centrimetrii, numai ca eu sunt satena, aproape bruneta. Tania are o culoare de verde la ochi. Mi-a fost alaturi in zile multe si nopti foarte grele. Nu, nu plangeam, dar simteam nevoia sa o fac.

Plansul nu era activitatea mea favorita. A, ba mai mult de atat, il uram. Plansul punea persoana care-l executa intr-o postura si intr-o disciplina slaba, neajutorata si dorind sa provoace mila. Am invatat destul de clar, de la scumpul meu tata, ca trebuie sa-ti tii capul drept si sa nu fi slab. Desi, e o vorba : ''Capul ce se pleaca, sabia nu-l taie. '' Am adoptat stilul scumpului meu tata de a-mi flutura capul sus, tinandu-ma mandra si semeata in fata fiecarei puslamale care ar fi incercat sa ma priveasca. Dar asta insa nu fusese dupa mine. Plansesem la viata mea , si plansesem mult.

Mai am o prietena super de treaba, dar aceasta este Ilinca. Pe ea am cunoscut-o la treisprezece ani, undeva prin luna noimebrie. Ilinca e satena, cu ochi verzi, care uneori se transforma intr-un caprui mincinos, dar extrem de adorabil. Fata ei copilaroasa, imi aduce aminte de zilele mele de glorie cand fugeam si zburdam printre florile din parcurile Olandei. Ah, ce vremuri! Dar cum nimic nu ramane neschimbat pana la sfarsitul vietii, si eu m-am schimbat, si viata s-a schimbat , si Olanda s-a schimbat si am sa incep sa cred ca toata lumea se va schimba.

Imi alung gandurile copilariei din minte, fiindca nu fusese copilaria pe care o visa oricare alt copil. Am crescut cu o bona simpatica, de origine turca, care avea niste ochi asa de verzi, ca atunci cand ma privea simteam caldura si protectia ei, prin smaraldele ce-i evidentiau fata. Nu era batrana, ba chiar cred ca avea doar treizeci si doi de ani. Era foarte frumoasa si mereu ma ingrijea. Nu am mai vorbit cu ea, de cand am implinit saptesprezece ani. Intr-un fel mi-e dor de ''mama mea'' de acolo. Ea cunoscuse multe aspecte ale vietii mele imperfecte si mereu avea un sfat folositor. Ma durea faptul ca ea nu avea copii desi ar fi fost mai mult ca sigur o mama buna. (As fi tentata sa spun perfecta,dar nimeni nu e perfect. Iar perfectiunea creata de noi insisi, este doar o imperfectiune narcisista.)