Clandestin

Capitolul 10 - Amintiri demult uitate

Era ciudat cum pianul ma facea sa dau frau liber tuturor sentimentele. Era placut sa stiu ca ceva, ma intelege, fie el si un necuvantator. Simteam ca aceste linii melodice, aceste note, sunt exact ca viata. Trecandu-mi degetele printre ele, puteam trece prin viata. Desi nu vedeam nimic, nu imi doream sa vad ceva.

Cantatul asta, pianul asta, parca ceva ma lega de el, ca si cum asta era sursa mea de inspiratie, sursa mea de respiratie, sursa mea de a rasufla. Fara notele muzicale parca ma sufocam, parca viata nu exista in afara acestui pian.

Camera asta... Era alba, era incolora. Parchetul de culoarea maonului era neatins, nezgariat, nespalat. Nu avea nicio urma, nimic. Peretii erau lipsiti de ceva. Erau doar albi. O culoare incolora, care ii facea sa arate goi. Fereastra din lemn, mare, aproape cat jumatate din latimea peretelui.

Oare cum fusese aceasta camera intretinuta? Fusese intretinuta pana la intoacerea mea? Mai cantase cineva la pian?

M-am ridicat de la pian, mergand spre fereastra, atingandu-i tocul. Textura dura ma facea sa-mi retrag degetele. Avea o culoare deschisa, deloc epuizata, lacuita, ingrijita. Imi miscam degetele pe suprafata peretilor goi. Mi-as fi dorit ca acum, sa pot fi ca Gabriel, sa pot desena si sa umplu peretele asta cu niste vopsea.

Dar orgoliosul ala nu ar fi facut asa ceva pentru mine niciodata.

Eram trista ca eu nu puteam sa fac ce poate el, eram invidioasa pentru ca el avea talent dar nu avea indrazneala sa recunoasca asta.

Am iesit din camera pianului, dezamagita de mine, fiindca nu aveam talent la chestia asta.

Cand am inchis usa, s-a auzit si usa de la intrare, deci tata venise.

- Camelia!, a strigat de jos.

- Sunt aici, am raspuns coborand scarile usor spiralate.

Am coborat pe scari si l-am luat pe tata in brate. M-a primit cu bratele deschise, mangaindu-ma pe par si pe spate.

- S-a intamplat ceva, fata mea?, ma intreaba el temator.

- Tata, a cui a apartinut prima data camera pianului?

- Al mamei tale, spune si il vad cum isi stapaneste lacrimile.

Cred ca tata a iubit-o foarte mult, poate prea mult, poate prea neomenesc. Au trecut atatia ani si totusi....

- Pot sa aduc o schimbare acolo?

- Ce schimbare?

Tata face cativa pasi mai in fata, intorcandu-se cu spatele. Mai mult ca sigur isi ascunde privirea de a mea. Se teme sa aduc o schimbare in camera aia, pentru a nu-i inlatura parfumul si siguranta ca o poate gasi pe mama in camera aia.

Isi lasa geanta pe masuta de cafea si se aseaza.

- Vreau sa pictez ceva pe unul din pereti, mi se pare gol.

Respira usurat, ca si cum o piatra de pe inima i s-a luat.

- Da, poti s-o faci.

- Multumesc. Am sa-ti arat dupa ce o voi face.

Acum mai ramane sa vedem cum o voi face.

- Bine, voi avea incredere in tine.

Nu mai stiam ce sa spun, asa ca am urcat scarile ce duceau spre camera mea si m-am incuiat acolo.

Ba imi zbura gandul la Gabriel, ba la ce as putea picta in camera pianului. Voiam sa vobesc cu cineva, sa spun ceva. Voiam sa vorbesc cu Alec, dar el putea sa-mi trimita doar mesaje, ori eu aveam nevoie sa simt vibratiile unei voci.