Clandestin

Capitolul 43 - Planul de atac

GABRIEL

Eram toți cu ochii pe ușa glisanta de la Blocul Operator. Eu stateam rezemat de unul din ziduri, cu mana la ochi, pe cand Camelia statea jos, langa un perete, facuta mica. O a doua victima cazuse prada jocului meu, fara sa-mi dau seama. Se pare ca, desi Costi a murit fara drept de apel, Rafael nu s-a speriat de o posibila moarte si s-a dus pe aeroport. Aeroporturi diferite ce-i drept, dar amandoua purtatoare de ghinion.

Doctorul iesi pe usa, iar noi toti ne indreptaram spre el, cu o samanta de speranta in privire. Acesta, un barbat carunt de cincizeci si ceva de ani, probabil, dadu din cap, cu linia curba a buzelor aratand ca ii pare rau.

― Din pacate, copii, nu se mai poate face nimic.

― Chiar nu se mai poate face nimic? intreba Camelia, cu glasul tremurand.

― Cum am zis, nu se mai poate face absolut nimic. A fost mult prea mare socul. Sa ai o bomba in masina.

Bomba?! Ce?! Dar eu nu am pus nicio bomba acolo. Stiu sigur ca n-am pus nimic. Era vorba doar de o mica distractie, in niciun caz sa omoram oameni. Cine dracului putea sa-i puna o bomba in masina?!

Nervos, il apuc pe Tavi de gluga si-l trag afara, dupa mine. Camelia plange pe holul spitalului, de parca ar fi prieten cu ea, si nu cu noi, iar Ilinca, sper, este cu ea.

― Tavi, spune-mi sincer, il somez, nedandu-i vreun prilej sa vorbeasca. Spune-mi sincer, repet, a mai umblat cineva la masina dupa ce tu le-ai pus GPS-urile?

Acesta sta putin in cumpana, ca mai apoi sa-mi raspunda:

― Din cate stiu eu, nu, si nici n-ar trebui sa fi umblat cineva pe acolo.

Ma incrunt:

― Cum adica?

― Gabi, eu doar am pus GPS-urile. Nimic altceva. Si eventual, i-am facut o revizie lui Toni, care zicea ca ar avea baia de ulei sparta.

Imi pica in cap momentul cand Tavi a pomenit despre Badasac.

„N-ai vrea sa te distrezi?"

La dracu'! El a facut-o! Toate rahaturile, el le-a facut. E vina acelui om.

Ma urc la volan. Sunt foarte nervos. Din cauza a ceea ce s-a intamplat, dar si din cauza lui Badasac. Presiunea atarna greu pe umerii mei. Totul...

Tot ceea ce s-a intamplat in timpul asta cat Camelia a lipsit m-a distrus psihic. Si desi mor s-o recunosc, stiu ca e asa. Fara ea, nu sunt nimic. Daca n-o am pe ea, nu am nimic. Sa ma incapatanez si sa fac prostia asta, jocul asta de doi bani, crezand ca o sa ma distrez, a fost o nerozie din partea mea. Practic, mi-am jignit intelectul. Fara Camelia, nu exista viata. Cand vorbea despre adrenalina, credeam tot timpul ca vorba despre curse, despre cum accelerezi si sangele tau se pune in miscare in acelasi timp cu rotile masinii, dar nu e asa. Nici pe departe. Singurul moment cand sangele mi se accelereaza si fierbe la 100℃ e atunci cand simt sarutul ei.

Dar omul asta... tipul asta e dus. Ce vrea de la mine? Cum m-a gasit? Cine e omul asta? Ce vrea de la noi? De ce m-a pus sa inventez un joc stupid numai ca sa omoare cativa tineri nevinovati? Ce i-a facut Costi sau vreunul din cei care vor muri? Dar nu, n-o sa-l mai las. Trebuie sa-i puna capat acestei debandade. Doar nu-i nebun? Asta e o intrebare retorica, ma gandesc, avand in vedere ca deja a omorat unul si celalalt a murit acum.

Bucurestiul e aglomerat. Sfarsit de februarie. In curand, trece iarna si eu habar n-am avut cand a trecut sau in ce mod. Troene de zapada de-o parte si de alta a strazii. Oameni infrigurati, oameni ai strazii sau pur si simplu cetateni trecand spre casele lor. E noapte, e frig si e pustiu aproape. Doar cateva persoane, stinghere si ele, cateva masini, care se grabesc in drum spre casa. Eu nu ma grabesc niciunde. Unde sa ma duc? La Stefanesti? Nu, nu-i acolo casa mea. Unde sa ma duc? In complex? Nu, nici acolo nu-i casa mea. Atunci unde, unde sa ma duc? Unde se duce toata lumea? Si de ce eu n-am pe nimeni la care sa ma duc? O voce din cap imi sopteste c-am avut. Dar, ca n-am mai meritat sa am. Asa e, candva, nu demult, am avut un loc unde sa ma duc, fara teama ca voi fi respins, ba chiar cu bucuria in suflet ca, orice s-ar intampla, vor fi acolo niste brate primitoare, doi ochi ciocolatii care sa ma priveasca cu candoare si doua buze alinatoare. Acum? Am o masina, pe care o aveam si atunci. Am cursele, dar cursele omoara oameni. Am prieteni, dar la felul cum ma comport cu ei, probabil o sa-si ia talpasita inainte sa-i omor, la fel cum am facut cu Costi, pe care, din imprudenta mea, l-am omorat. Trebuia sa-mi dau seama ca vreun avion va trebui sa decoleze si din panica va avaria masina. Trebuia! Stiam!