Clandestin

Capitolul 3 - Prieten de nădejde prin sms

Mergand pe strada inca ii simt privirea atintita spre spatele meu. Un fior imi cuprinde spatele. Pur si simplu, copilul asta are un ocean de senzatii in priviri, pe care chiar si stand cu spatele la el il simt.

Fara sa-mi dau seama, imi flutur mana pe langa toate gardurile pe langa care trec, in drum spre casa mea. Ma gandesc cum baiatul asta ma priveste. M-a privit doar de cateva ori, dar a fost foarte profund. Ca si cum, atunci cand ma vede, incearca sa-mi gaseasca sufletul prin ochi; ca si cum , atunci cand ma vede, incearca sa-mi imblanzeasca ochii de smoala; ca si cum, atunci cand imi gaseste ochii, isi doreste sa se termine lumea si el sa-mi vada doar ochii. Ma sperie gandul asta. ''Daca e obsedat? Daca ma va hartui?'', gandesc.

Am intrat in curte, iar gradinarul nostru uda florile. Iubesc florile. Gradina noastra din fata casei e imensa si plina de trandafiri. Sunt trandafiri pe culori, sunt muscate, sunt gladiole, sunt lalele, sunt tot felul de flori. Tin minte ca odata, atunci cand aveam doar 6 ani, am plantat cu mama flori. Ne-am murdarit pe maini ingrozitor, dar tata era foarte mandru de munca depusa de cele doua fete ale lui: eu si mama.

Acum, nu mai sunt atat de multe flori inflorite, dar gradina are aceeasi verzeala vioaie care imi inspira prospetime. Ca si cum, in ziua asta, toata primavara s-a adunat in mine si toata exuberanta unei zi minunate de mai ma acapareaza. Imi doresc sa am niste aripi asa cum avea Tinkerbell si sa pot inspira tot polenul asta.

(Uneori, am impresia ca nu m-am maturizat. Ca sunt inca un copil, rasfatat si uneori mult prea absorbit de lumea lui incat sa mai vada si realitatea)

Am preferat sa nu intru in casa, ci sa merg pe langa casa, prin verzeala superba a gazonului proaspat tuns, ajungand langa usa bucatariei si mai apoi langa una dintre usile formate din sticla a anexei. Camera din anexa era rezervata pentru eventualii musafiri care nu mai aveau loc in casa, [desi casa e imensa dupa parerea mea]. Mergand spre anexa, am vazut pomul mare caruia ii atarna crengile la vale. Pur si simplu, crengile lui impodobite cu culorile calde ale toamnei, mangaie pamantul de sub. Habar nu am ce fel de pom este, dar felul in care crengile lui curg la vale, precum un izvor in albia sa, ma innebuneste. Mergand spre el, vad funia strans impletita care atarna putin.

Si.... imi aduc aminte: tata o facuse special pentru mine. In ziua in care am implinit 5 ani, tata mi-a facut leaganul asta in curte. Parca ma cuprinde o emotie de nedescris.

Am fugit in casa, pe usa din bucatarie, mi-am lasat geanta acolo si am luat o cheie. Am urcat pe scarile ce duc spre partea nepopulata a casei si am deschis usa.

In fata mea, s-a deschis o usa ce adaposteste o camera cu pereti albi imaculati , in mijlocul camerei fiind asezat un pian. In mintea mea se deruleaza prima imagine cand am cantat la pian. Cand eram micuta, parea un hobby demn de o domnisoara, dar apoi am imceput sa iubesc asta. Profesoara ma lauda intotdeauna. Dar apoi, mama a murit si eu am renuntat pentru ceva timp la pian. In Olanda, am mai reluat cantatul la pian. Cred ca visul meu [neimplinit] de copil, a fost sa cant in fata unei multimi, o melodie la acest pian. De multe ori mi-am dorit, chiar foarte mult. Dar inca nu s-a indeplinit.

Ma trezesc apasand absenta clapele pianului. Trag cearsaful ce era asezat pe scaunul din fata pianului si ma asez jos. Partitura este plina de praf. Ca si cum, acest praf de pe partitura si de pe pianul de culoare alb mat, e acelasi praf care se pusese pe amintirile mele. Praful asta e gros si nu poate fi inalturat dintr-o data.

Mintea mea sevcenteaza clipe cu mama si clipe in care cantam. Spre mirarea mea, casa asta adaposteste multe, multe secrete de-ale mele.

Merg spre camera mea, inainte ca eu sa cant si sa plang la pian. Am inchis usa si acum intru in a mea. Ma asez pe pat si contemplu tavanul. ''Oare mama e bine? Oare chiar e in cer? Oare chiar e asa cum imi spuneau oamenii cand eram mica?'', creierul meu nu inceteaza si nici n-a incetat vreodata din a forma aceste intrebari. Mii si alte miliarde de intrebari ma apasa si ma framanta tot mai multa in legatura cu disparitia omeneasca, dar mai mult a fiintei iubite : mama. Cred ca asta ma face copilaroasa, faptul ca inca, sufletul meu nu e vindecat complet. Desi sunt puternica si dau sfaturi asa constructive, cand e vorba sa le aplic eu totul este un haos. Este un haos de proportii. Cred ca sufletul meu are o adancime infinita. Acolo se adapostesc dorul, lacrimile, durerea, alinarea, iubirea , ura, dorinta. In adancul inimii mele e un foc care arde si de fiecare data imi mistuie pieptul. Pana si cand mocneste ma inabuseste. [Poate ca, inca am nevoie de mama. Sau poate, ii simt doar lipsa.]