Clandestin

Epilog

Cand ajung in gara de la Viena, cand pasesc pe scarita ce ma coboara din tren, cand imi intorc capul si in urma mea il vad pe Angel, izbucnesc in cel mai ravasitor plans al meu. Umerii mi se pleostesc, intreaga pozitie mi se schimba si nu fac nimic altceva decat sa-mi las bagajul sa cada pe langa mine si sa-mi pun mainile pe fata. Ma las usor pe genunchi si stau ghemuita, plangandu-mi de mila. Sunt singura. Am ramas singura. Am venit la Bucuresti, mi-am lasat viata din Olanda ca sa nu mai fiu singura. Dar,  venind aici am ramas mai singura. 

  — Te rog, murmur printre suspine, cand mainile calde si protectoare ale lui Angel ma ating. Te rog, nu am puterea sa ma prefac. 

El se lasa pe vine in fata mea si imi studiaza preocupat expresia. Probabil ca se gaandeste ca e din cauza lui. 

—  Cumva, stiam ca vei ajunge aici. 

—  Eu am avut o viata, Angel, ii spun, zambind indurerata. Am fost o tanara naiva, o adolescenta boema care a trait in Olanda, ii povestesc, privind in juru-mi la oamenii care trec pe langa noi.  Apoi  am crezut c-am gasit printul din poveste. Nu a mers, inghit in sec, amintindu-mi cat timp am pierdut. Trag aer in piept si continui. Apoi am venit in Romania, acasa, cu forte noi, cu o inima intreaga si cu multa speranta. Si l-am cunoscut pe Gabriel. Si jur, jur ca nu am avut vreo asteptare. Am vrut sa ma iubeasca, atat mi-ar fi fost de ajuns, imi sterg nasul. Dar noi suntem atat de diferiti... Si in final, vorbesc, dupaa ce fac o pauza, te-am cunoscut pe tine. Si am gresit foarte tare crezand ca tu o sa umplii un gol. Tu n-ar fi trebuit sa umpli un gol, ma aplec si-l mangai usor pe fata, tu ar fi trebuit sa fii totul. Dar n-ai fost. Din cauza mea. Imi cer mii de scuze. 

Imi las capul in jos, plangand in tacere, iar umbra din fata-mi dispare. Angel e ridicat in picioare, iar pozitia lui si razele soarelui care bat din spate ii fac pletele blonde sa para din aur. El e un inger in fata caruia stau in genunchi, suspinand si blestemandu-mi alegerile proaste care m-au costat pe mine, dar si fericirea celorlalti. Si totusi, ingerul imi intinde mana. Iar eu o apuc, pana nu se razgandeste. 

***

Inima imi bate foarte puternic. De langa cortina, ropotele de aplauze anterioaare, murmurul vocilor care soptesc si agitatia specifica unei multimi, ma nelinisteste. Simt un gol in stomac si imi vine sa vomit din cauza emotiilor. Sunt imbracata in rochia mea neagra, usor stralucitoare, trecuta putin de genunchi. Simt cum toata transpiratia imi curge de-a lungul fetei, dar e doar in capul meu. 

  — Esti bine? mana Ilincai ma atinge pe spate, iar eu tresar si o privesc cu ochii mari. Pari mai alba decat statuile alea gotice ciudate din fata cladirii. 

—  Sunt foarte emotionata, ii spun cu vocea sugrumata de emotii. Daca n-o sa iasa bine? ma plimb de sus in jos. 

—  O sa iasa bine, Cami. Canti minunat, ai muncit mult si nu vei da gres. 

— Am facut multe greseli, Ilinca. Asta e una dintre marile mele realizari. Muncesc la momentul asta de aproape un an. Dar sunt foarte tensionata si tind sa ma grabesc si sa gafez. Daca fac asta si pe scena? Uite cum imi tremura mana, ii arat, speriata. 

Ea da din cap negativ, iar apoi ma apuca cu ambele maini de umeri, uitandu-se fix in ochii mei de copil bosumflat. Tind s-o contrazic, dar nu ma lasa s-o intrerupt. 

  —  O sa fie bine. 

  — De fiecare data cand am incercat sa fie bine ceva bun din viata mea, am esuat. Cu Cosmin, cu prima facultate, cu  Gabriel...