Clandestin

Capitolul 38 - Visuri naruite

GABRIEL

Desi conduceam la o viteza destul de mare, nu ma concentram. Viteza nu-mi permitea sa nu fiu constient. Dar nici gandurile ce mi se agatau de creier nu ma lasau sa ma concentrez. Vorbele ei nu mi le puteam scoate din cap.

Mi-ai cerut inima, Gabriel. Ti-am dat-o. Si n-ai facut nimic altceva decat s-o rupi in bucati.

Lovesc cu mana in volan si trec de linia de finis. Imi pun mainile in cap si-mi strang ochii, ca si cum ar fi in fata mea si nu vreau s-o vad.

La naiba! Nu-i adevarat. Nu este adevarat! urlu ca un apucat in masina.

Imi aduc aminte de cearta noastra. De tipetele ei, de ale mele, de toata nenorocirea asta a mea.

― Nu ti-am vrut niciodata raul! Nu am vrut sa-ti frang inima.

― Tu nu vrei nimic niciodata, dar totusi o faci destul de des. Nu, Gabriel?

― Ai putea sa lasi ironia pentru o secunda? Camelia, cu tine vorbesc.

Ma plimb ca un leu in cusca prin sufrageria ei. La dracu!

― Am facut sacrificii ca sa fiu impreuna cu tine.

― Tu ai facut sacrificii? tipa ea. Ca sa se adevereasca visurile tale s-au naruit ale mele! Ca sa fim impreuna am renuntat la mandria mea, la orgoliu, la pasiunile mele.

― Poate ar trebui sa vorbim maine, esti ametita acum.

― Du-te dracului! Nu sunt beata! tipa si ea.

― Camelia, nu e adevarat. La dracu', nimic din ce-ai spus tu nu am facut-o intentionat.

― Mai taci din gura, mincinosule. Tot ce ai facut, ai facut cu buna stiinta.

― De parca tu nu faci totul cu buna stiinta, pufnesc iritat. Vorbesti de fosta mea iubita, dar tu, ha? Alfredo. De cate ori ti-am spus sa nu mai vorbesti cu el? Dar tu te incapatanezi tot mai mult.

― Iar incepi? Ce legatura are Alfredo cu toate astea? Uite, asa faci tot timpul. Tot timpul iti gasesti scuze. De fapt, nu esti foarte diferit de restul barbatilor. De fiecare data cand ceva merge prost, cautati defectul la altcineva, nu la voi.

― Si ce sa mai spun despre prietenii tai... am continuat ca si cum nu i-as fi auzit remarca.

― Prietenii mei?

― Eric. Era indragostit lulea de tine. Pacat ca i-am dejucat planul.

― Nu te prosti. Camelia facu cativa pasi in defensiva, neincrezatoare. Eu am facut cativa pasi de intimidare.

― Nu el a plecat in America, la tatal lui, eu l-am trimis. Altfel, n-ar mai fi avut viata.

Mi-am scotocit prin buzunare. Tineam inca, in geaca asta, in buzunarul interior, rahatul ala de scrisoare. Nu i-as fi dat-o niciodata. Dar, daca e despre rani, sa fie cat mai adanci.

Acum, ca stau sa ma gandesc n-ar fi trebuit sa-i dau scrisoarea aia. A fost o prostie din partea mea sa i-o arunc asa in fata. La fel cum a fost si o prostie sa-i spun ce-am facut.

Da, poate ca nu e drept ce-am facut. Dar e cea mai buna varianta. Eric era un prieten bun pentru ea. Si daca Camelia ar fi aflat ce sentimente nutreste el pentru ea, s-ar fi suparat tare. N-ar mai fi vorbit. S-ar fi simtit vinovata. Ar fi evitat cercul ei de prieteni. Asa ca eu l-am obligat sa dispara.

Isi facuse planuri sa mearga la tatal lui in vacanta de Craciun. Eu doar i-am zis sa nu se mai intoarca. Si m-a ascultat. Dar a fost greu sa-l conving. Stia c-am mai calcat in strachini pe parcursul relatiei, stia si cu cine, lucruri pe care Camelia, nu o sa le afle niciodata. Nici daca vom fi impreuna si peste ani. Dar probabil le-ar fi aflat daca Eric ar fi ramas aici.