Clandestin

Capitolul 32 - Noroc ca esti cu mine... ghinion ca nu acum.

Ma ridic de pe bucata de stalp cazuta. Ninsoarea mi s-a asezat pe bocanci. Nu-mi pasa, oricum nu-mi mai simt picioarele. Sau mainile. Sau inima.

Inima nu mi-o mai simt intreaga. Stiu ca e vina mea, dar nici el nu e curat. Nu numai el a fost singur, si eu am fost, iar eu n-am alergat dupa nimeni. Nici nu mi-a dat prin cap sa ma reprofilez.

─ Asta a fost?

─ Cred ca da, raspund la fel ca el, dar nu din dusmanie, ci pentru ca nu ma simt in stare sa caut un alt raspuns.

Asta e un adio?  Ei bine, cred ca asta e.

Il vad confuz. Imi vine sa-i zic: "Nu te uita la mine. Nici eu nu stiu ce fac, doar incerc." Incerc, si daca cumva piciorul calca stramb, e vina lui. Incerc, si daca cumva inima mea se opreste, e vina sangelui. Incerc, si daca mainile meld il ating, e vina lor ca au control propriu. Incerc, si daca cumva il sarut, e vina lui ca e irezistibil. Si e vina mea ca m-am indragostit de el.

Fata mea rece se incalzeste cand le dau drumul lacrimilor mari,  ce nici macar nu stiu cum am reusit sa le retin atata timp. Profit de distanta mica dintre noi si imi prind mainile de gatul lui. Nu-mi pasa ca miroase a tutun sau a carburabt de masina, imi pasa ca e aici, fizic. Nu vreau sa-mi fac iluzii cum ca ar fi si sufleteste. Eu si Gabriel nu ne potrivim si inteleg asta destul de clar. O admit, dar nu o pot suporta.

El ma imbratiseaza strans si ma topesc cand buzele lui umede si reci imi gasesc pielea gatului pe sub fular si par. Imi simt tot corpul presat la maxim de al lui, ca intr-o menghina, dar e cea mai placuta senzatie din viata mea. E cea mai frumoasa amintire care, probabil, imi va ramane de la un baiat.

Ochii lui albastri ma privesc cu compasiune. E oare ultima data cand sclipirea asta imi apartine si imi e destinata mie? Poate. Si daca e asa, ar fi foarte bine sa profit de asta. Sa fiu o profitoare. Cu gandul asta in minte, ma apropii de el si ii prind buzele intr-un sarut. Nu-i ia prea mult sa reactioneze pozitiv. Ma strange in brate, ma apropie, ma saruta cum nu m-am mai sarutat cu un baiat vreodata. In momentul asta vajaitul din urechi nu ma lasa sa aud nimic altceva, nici macar inimile noastre care pulseaza in piept. Ii simt inima cum bate la mine in piept, chiar si prin hainele groase. Sangele mi se incalzeste si se dilata, curge ca o lava prin vene. Picioarele mele tremura, e o senzatie pe care n-o vrei, te face atat de slab.

─ Te iubesc. Crede-ma, crede-ma, Camelia!

Soapta lui imi incalzeste inima in acelasi timp cu urechea. Inghit in sec. Il cred, inima mea il crede. Dar continuand asa nu stiu ce se va alege de noi. Solutia e despartirea.

─ Te cred, ii soptesc cu fruntea lipita de gatul lui. Dar daca continuam in ritmul asta, ne von lovi de pereti invizibili, care in cele din urma vor fi ziduri indestructibile.

─ Dar daca nu vor fi?

─ Dar daca vor fi?

Nu sunt pregatita sa-mi asum riscul unui esec. Nu mai sunt prrgatita. Credeam ca sunt, dar nu sunt. Am doar douazeci de ani, nu mai mult, nu mai putin. Credeam ca sunt matura ca un adult, dar nu sunt. Sunt o pustoaica care are o relatie, o relatie care nu merge. Nu stiu ce sa fac. Nu stiu cum sa fac. Si daca raman cu inima franta o sa-mi fie mai greu. E greu sa intretin focul asta doar cu surcele. Am nevoie de lemn gros pentru un foc adevarat. E greu sa intretin lupta asta fara arme. Am nevoie de arme.

Dar nu le am. Si pentru asta sunt nevoita sa ma intorc din drum si sa ma retrag in casa, cu obloanele si draperiile trase, in coltul rusinii.

Ma desprind cu greu din imbratisarea lui. Pe miment nu realizez daca si din cauza stransurii lui puternice. Constientisez doar ca m-am ranit profund in dragoste. E  ca o taietura in hartie. Nu se vede prea bine, dar e acolo. Si l-am ranit si pe el. Ochii lui safirici n-au strop de lumina, strop de veselie, strop de viata. Sunt platonici. Platonici si cu o expresie grea in ei. Il simt cum si el se retrage in scorbura si nuai vrea sa il vada nimeni.