Clandestin

Capitolul 41 - Apusul I

GABRIEL

Sunetele ambulantei erau atat de puternice ca nu puteam sa-mi aud gandurile. Trupul carbonizat al unuia dintre prietenii mei, Costi, era scos din masina de catre pompieri si invelit de cei de la spital. Sprancenele, parul si o parte din fata erau arse, nu mai recunosteam ceva uman in vechiul meu prieten. Am inchis ochii cand i-au tras fermoarul pe ochi si l-au transportat la masina. Urmatorul pas: morga. Cum o sa le dau vestea alor lui? Cum o sa ii mai privesc in ochi? E vina mea. Ca de obicei.

In urma cu cateva saptamani

Conduceam furios spre casa. Simteam aceasta agitatie inca de cand vorbisem cu Badasac. N-as zice ca stie ce vrea, dar e o provocare. Si imi plac provocarile in general. Imi plac foarte multe lucruri, ca de exemplu adrenalina. Si urasc si mai multe lucruri: iubirea, pe ea si plictiseala. Fara iubire, fara ea, inseamna plictiseala. Dar respingand-o, inseamna adrenalina. Insemna sa simt puls in corpul asta intrat in putrefactie.

Dimineata a venit repede. Sau asa cred. Pentru ca atunci cand m-am trezit, o masina claxona de zor in fata curtii mele. Iar catelul care venea la mine sa-l hranesc in ultimele zile, imi pazea curtea cum trebuie, deoarece latra de zor. Numai cand am iesit afara, in blugii mei negri, la care eram descheiat, si fara nimic altceva, am putut vedea persoana din fata portii mele. Versiunea mea mai batrana si mai serioasa deschise poarta, care scartai putin, ii arunca cainelui o bucata de paine si veni spre mine cu o mina pe care nu am reusit s-o descifrez.

― Buna dimineata! am spus.

― Buna dimineata, Măria Ta! comenta ironic. Cum se face ca mai imi cunosti chipul? Nu ne-am mai vazut de ceva timp.

Ii facui loc sa intre in casa, desi nu-l voiam acolo. Adevarul nu este cel pe care l-am lasat sa se vada. Si ma bucur enorm ca fosta mea iubita n-a pomenit vreodata de cunoscutul parintilor. Adevarul e in felul urmator: mama ma iubeste; tata ma iubeste; sora mea ma iubeste. Dar tata e singura persoana care m-a intimidat, iar eu am inceput sa nu-i mai vreau prezenta impozanta si care cerea respect prin adolescenta, cand fetele care roiau in jurul meu ma numeau un fel de zeu. Atunci mi se urcasera hormonii la cap si usor-usor ma temeam de o conversatie cu tata.

― Tata...

― Niciodata nu te-am inteles. Asa ca nu te mira ca nu te inteleg nici acum.

As fi vrut sa-i zic ceva, dar n-aveam nicio replica de contraatac, iar daca indrazneam sa spun ceva nelalocul lui, vorbele tatei ar fi fost ca niste biciuri pe pielea frageda a unei fetite.

― Aveai o viata. Una dezordonata, dar aveai. Mama ta imi povestise cum te redresezi sub atenta privire a fiicei celui mai bun prieten al meu. Credeam ca te va face s-o iubesti si sa-ti traiesti altfel viata.

Tatal Cameliei, Sabin Dragomir, era prietenul cel mai bun prieten al tatalui meu? Cum de s-a intamplat asta?

― Tu si Sabin Dragomir sunteti cei mai buni prieteni? Am intrebat, cu o mirare neascunsa. Nu te-am auzit niciodata vorbind de el.

― M-ai ascultat vreodata? Gabriel, tu, fiule, m-ai vazut ca pe un strain in viata ta. Eram prieteni buni, te duceam la scoala, veneam la meciurile tale de fotbal, ne intelegeam ca niste tovarasi. Pana sa intri la liceu. Nu stiu ce ti s-a intamplat in timpul ala, dar stiu ca dupa prima luna imi aruncai priviri ca unui dusman.

Realizam acum ca gresisem. Tata nu fusese un obstacol in propria mea realizare, doar eu mi-l inchipuisem asa. De fapt, cred ca tata fusese una dintre cele mai mari chei spre a ma realiza. El fusese intodeauna luminita de la capatul tunelului pe care eu o igmorasem cu desavarsire, inabusindu-mi dorinta de a descoperi pana cand luminita a disparut.