Clandestin

Capitolul 8 - „...puișor!"

- Ce am putea vorbi?, pufnesc dispretuitoare.

Aminitirea legata de Cosmin ma facuse sa reactionez asa. Eram constienta de acest lucru, insa niciodata capabila s-o recunosc.

- Din cate imi aduc eu aminte, aveam multe de vorbit, vorbeste el si ranjetul arogant ii apare instant.

- Iți amintești prost, articulez rautacios, strangandu-mi cartea si ridicandu-ma.

Eram fata in fata, el folosindu-se din plin de cei 10-12 centrimenti ce ne despart ochii de a fi la acelasi nivel. Marai si se intoarse cu spatele. Imi doream sa plec si sa-l las acolo, desi simtisem ceva atat de ciudat in sarutul lui care ma innebunea.

Cand s-a intors cu fata spre mine, ochii lui pareau mai salbatici decat niciodata. Si recunosteam privirea aia. Astfel de privire imi aruncase si Cosmin, atunci cand nu-l ascultasem intr-o anumita privinta. Ma temeam intr-o oarecare masura de acea privire, de cea reprezentata de Cosmin, insa nu eram la fel de speriata si neajutorata si in fata lui Gabriel. Poate varsta fusese atunci un motiv in plus de a ma speria, ori faptul ca il iubeam. Si in ciuda faptului ca Gabriel e mult peste Cosmin, eu nu-l iubesc.

- Vreau sa vorbim, despre sarutul nostru, spuse el, incercand sa se linisteasca.

- Nu a fost al nostru. Tu m-ai sarutat.

- Mi-ai raspuns, ma acuza el.

- Am fost nevoita, ma aparam eu.

- Ai devenit ipocrita de la un timp de vreme, imi spune el.

Ba nu, eram doar bulversata si inca indragostita de o umbra din trecut. Bineinteles ca tu nu stii, logic ca te doare undeva, desigur ca n-am sa-ti marturisesc.

O iau frumusel spre usa care ma conduce afara din sala de lectura, lasandu-l cu ochii in soare ca pe prost in balciul de distractii. Ma durea, sincer, dar acum as fi spus numai prostii daca ramaneam acolo. Maine sau poimaine voi incerca sa-mi repar imaginea in fata lui.

Am iesit din scoala, mergand spre casa. Ma secase efectiv, cu simplele lui reprosuri arogante. Aveam nevoie mare de a vorbi cu cineva si totusi nu aveam de gand s-o fac.

La scurt timp, am fost acasa, trantita nonsalant pe canapeaua din living. Soneria suna, iar eu nu stiu daca am dispozitia de a face fata unei conversatii in curs cu un vizitator. Ma ridic enervata de sonerie, cantecul pasarelelor, incepand s-o urasc acum. Raspund.

- Aveti o invitatie la un eveniment, imi spune postasul.

Apuc invitatia, multumesc discret si intru in casa inapoi. Rup plicul plictisita si incep sa citesc. E din nou o petrecere unde snobii din lumea ''mondena'' se intrec in donatii caritabile doar de ochii presei si unde se liciteaza obiecte nefolositoare. Si se pare ca e astazi.

Cum n-am nimic altceva mai bun de facut in program, iar daca stateam acasa ma sufocam, urc in camera mea, alegand o tinuta pentru diseara. Tata nu era acasa, iar Suzi era si ea pierduta prin imensa noastra casa. Cred ca si prietenii mei vor fi la asa-zisul eveniment, alaturi de parintii lor.

Cosmin

Priveam fundul paharului de whisky gandindu-ma care e mai gol : sufletul meu sau paharul? Si desi trecusera ani, eu inca eram cu gandul la momentul cand mi-a spus : ''Adio!'' Inca o noapte petrecuta prosteste, aruncand cu bani. Urma sa ma casatoresc, iar persoana aia nu era Camelia. Al naibii sa fiu, inca o iubeam. Dar ea nu. Si era indreptatita, ii facusem atatea. Si totusi, in adancul sufletului meu voiam sa cred ca sunt demn de iubirea ei. Stiam ca si Leo o iubeste, ba chiar eram sigur, dar nu aveam sa fac nimic cu asta, ea nu-l iubea pe fratele meu.