Clandestin

Capitolul 20 - Inapoi acasa

Masina merge la viteza normala de-a lungul autostrazii ce ne duce spre casa.

Plecasem catre Bucuresti pe la ora 10, caci atunci ne trezisem dupa noaptea plina de hohote.

Dupa ce am ajuns acasa, adica la casa lui Gabriel din Poiana, am mancat ceva pregatit de el. Pe tot parcursul cinei am ras din cauza vocii lui si mai ales, al versurilor rusesti pe care nu le-am inteles deloc, ce-i ieseau din gura atunci cand facea pe bucatarul.

Am vorbit pana tarziu despre familiile noastre si chiar mi-am dat seama ca nu suntem asa diferiti. La capitolul fosti iubiti n-am discutat inca. Cred ca nu ma simt destul de bine sa vorbesc despre fostul si cred ca nu-i voi pomeni niciodata despre iubirea unilaterala a lui Leo. Desigur ca mi-as fi dorit ca el sa vorbeasca, dar nu-l pot forta de nimic in cazul in care si eu sunt in aceeasi situatie.

Fostii nostri iubiti sunt trecut. Dar in mod evident, trebuie sa vorbim si despre asta. Cred ca face parte din procesul cunoasterii noastre, desi nu vad foarte folositor. Trecutul e acolo si noi suntem in prezent. Chiar ma bucur ca n-a insistat sa vorbim despre trecut.

Acum, el conduce cu o mana pe volan si una pe piciorul meu, caci da, suntem in sfarsit impreuna, oficial. Are ochelarii la ochi, iar eu la fel.

Muzica din radio se aude surd in interiorul masinii. Si in ciuda faptului ca nu e una pop, eu as dansa ca pe una, la cat sunt de fericita.

Cred ca fericirea mea se datoreaza de la inceputul acestei relatii. Iar daca brunetul n-ar conduce, l-as saruta neincetat, caci nu-mi pot stapani instinctele. Degetele ma furnica numai cand ma gandesc cum i-am umblat prin par toata noaptea, chiar si in somn probabil, si cred c-as mai face-o. Cine m-ar invinovati? Cred c-ar exista persoane, dar, scotandu-mi pieptul in fata si ridicandu-mi barbia sfidatoare le-as spune ca-mi e iubit. Aproape chicotesc la gandurile nesanatoase ce umbla haihui prin capul meu la ora amiezii abia.

Din lipsa de ocupatie, prind o suvita de par, pe care ajung s-o invart de-a lungul degetului pana cand incurc parul si ajung sa ma trag de el. Renunt si la activitatea asta, iar apoi imi mut privirea pe geam. Soarele bajbaie printre nori fara izbutire, insa si aproape ca-mi pare rau de el, caci duce o lupta apriga cu griul norilor fiorosi ce se departeaza pe cer cu aceeasi viteza ca a noastra. Masina lasa in urma case din sate, pasuni ce acum sunt pline de alb, soseaua serpuita, toate, pe care le vad in oglinda retrovizoare. Noi mergem inainte, lasand in urma tot.

Imi scot telefonul grabita din geanta, lipindu-l de geam si facand poze la fiecare teritoriu alb pe care-l lasam in spatele nostru. Muntii nostri sunt fenomenali! Felul cum forma lor te induce in eroare este atst de captivanta. Ceata de pe ei, lungimea...

─ Cand eram mica, credeam ca muntii si pomii sunt pana la cer, fiindca atunci cand stateam pe iarba cu capul in sus, cu mama, asa mi se pareau, am gandit cu voce tare.

Ochii lui Gabriel se abatura de la drum pentru cateva secunde, apoi incetinind la o curba, isi piroti ochii pe mine. Simteam nevoia sa-mi explic afirmatia, fiindca el nu intelegea prea bine.

─ Imi amintesc doar franturi din zilele de atunci, caci eram mica. Dar stiu sigur, si am scris si in jurnal, ca ziua de duminica era ziua mea si a mamei. Iar intr-o zi, cand stateam pe spate in gradina si incercam sa deslusim formele ciudate ale norilor, am intrebat-o pe mama pana unde ajung pomii. Desigur ca nu i-am asteptat raspunsul, ci am afirmat cu tarie ca pomii si muntii ajung pana la cer, caci asa mi se parea. Cativa ani buni am crezut asa, zic, razand la final, cu lacrimi in ochi.

Franturi ale copilariei imi apar in fata ochilor. Plantatul florilor cu mama, dezastrele din bucatarie, cravatele taiate cu foarfeca ale tatei, toate camasile sale patate de prajituri, rujul mamei, tocurile mamei, rochiile patate de ruj si machiaj ale mamei...