Vânătorul

Capitolul 2

Elizabeth deschide încet ochii. Este întâmpinată de o lumină orbitoare, ce o face să-i închidă imediat înapoi.

Unde era?! Cercetează încăperea. Sperase ca totul să fi fost un vis. Era acolo, în casa străinului care încercase să se sinucidă cu o noapte în urmă. Dar nu era nici urmă de el. Oricum, trebuie să fi fost acolo cu puțin timp în urmă. Lângă șemineu stătea o grămăjoară de lemne. În ciuda căldurii, pe unele mai era încă puțină zăpadă.

Probabil că ninsoarea nu s-a oprit. Își zice ea, ridicându-se în capul oaselor.

Observă că era pe fotoliu, dar nu știa cum și când ajunsese acolo. Imagini cu străinul îi reveneau în minte. Se uită sub pătura subțire și vede că este goală. Da, își amintea cum bărbatul îi smulse cămășuța de pe ea și lenjeria intimă. Se înfioră! Ce fel de om face asta? Parcă îl văzuse și pe el dezbrăcat lângă ea, dar nu știa să se fi întâmplat ceva între ei. Mintea îi dădea rateuri și nu putea să suporte asta!

- Te-ai trezit? Spune bărbatul, intrând în încăpere cu un bol de supă.

- Stai acolo! Țipă ea, categorică. Omul era mai mare decât își amintea. Părul facial și ochii negrii îi dădea un aer de om al cavernelor ce o îngrozea. Dar nu avea să-i arate asta.

- Cu plăcere! A, stai! Nu mi-ai mulțumit pentru că ți-am salvat fundul azi-noapte, nu?

- De ce sunt dezbrăcată? Unde sunt hainele mele?

- Sunt foarte sigur că alea nu se pot numi haine, dar dacă tot vrei să știi... Le-am rupt aseară.

- Ce s-a întâmplat între noi? Întreabă ea, ridicând tonul deși vocea îi tremura.

- Stai liniștită, Elizabeth. Nu sunt necrofil. Iar tu, draga mea, erai aseară mai rece și mai țeapănă ca un mort! Nu s-a întâmplat nimic.

- Îmi amintesc clar că la un moment dat eram amândoi dezbrăcați unul lângă altul!

- Încercam să te încălzesc. Te încălzeai mai repede lângă un trup cald, decât sub o pătură rece.

Mai face el un pas spre ea și vede cum tresare. Se speria de înfățișarea lui și nu putea să o condamne. Nu se mai îngrijise în ultimul timp. În afara de dușul zilnic, pe care îl făcea cu apă rece, nu se străduia prea mult să aibă un aspect plăcut.

- Gata cu întrebările și mănâncă. Spune punându-i în poală castronul și vărsând puțin pe pătură. Nu o auzi, dar parcă văzu când gura ei mimă cuvântul „idiotule".

- Supă la conservă? Spune luând o lingură și strâmbând din nas.

- Nu sunt bucătar, duduie!

- Și tu? Asta mănânci de Crăciun?

- Nu e o sărbătoare atât de importantă pentru mine. Zice el cu aceeași duritate. Mănâncă aia și culcă-te! Ești încă foarte slăbită. Mormăie părăsind încăperea înainte ca blonda să mai pună vreo întrebare.

- Stai! Cum te cheamă? Țipă ea în urma lui. De unde îmi știi numele?

- Hunter. Îi răspunde înainte să se retragă în baie.

***

Pentru prima dată în mult timp se privea atunci când se uita în oglindă. Nici lui nu îi plăcea felul în care ajunsese, însă dacă nu ar fi fost Elizabeth nu ar fi schimbat nimic la el. Hotărâse deja care va fi soarta ei. Și avea să încerce să nu o mai sperie în astea câteva zile cât avea să îi rămână alături. Pentru că trebuia să mai stea cel puțin până după sărbători când drumurile vor fi curățate. Plus că de mai bine de douăzeci și patru de ore ningea fără oprire.