Vânătorul

Capitolul 11

Blonda făcu atunci ochii mari. Orice urmă de alcool în sânge păru să i se evapore. Știa în ce postură se afla Hunter și nu voia să profite. Dacă avea să câștige lupta aceasta, avea să o facă, luptând corect până la capăt.

- Mă pot ascunde sub birou... Zice, cu jumătate de gură, încercând să se ridice. Bărbatul însă îi prinde mâna.

- Nu o să te las să faci asta. Îi răspunde cu o voce groasă. Știu să-mi asum responsabilitatea pentru faptele mele. Tot ce te rog, însă, este să te acoperi puțin. Nu vreau să se simtă și mai jenată decât o să fie.

Elizabeth dă din cap și se așează pe scaun. Se bagă cu el sub birou, acoperindu-și picioarele goale. Nu știa la ce să se aștepte. Avusese multe confruntări cu amantele lui David, dar niciodată nu fusese ea în postura de amantă!

Bărbatul își trase boxerii pe el. Se întoarse spre ușă așteptând să se deschidă.

Bruneta încremenește, de cum intră. Toate lucrurile de pe birou erau aruncate pe jos, blonda avea părul ciufulit, iar pe pielea logodnicului său încă mai erau câteva urme de unghii. Gelozia îi străbătu atunci interiorul. Simțea că-i vine să verse...

- Abigail... Rupe Hunter liniștea. Trebuie să vorbim...

- De asta te căutam! Zice, zâmbind. Îmi pare rău că ți-am vorbit așa! Continuă cu o voce duioasă, lăsându-i pe amândoi fără cuvinte. Nu am vrut să refuz să fac dragoste cu tine! Oh, probabil te-ai simțit tare prost!

Fața lui Elizabeth se posomorî dintr-o dată. Acum înțelegea! Abigail îl refuzase pe Hunter. Și ca un vânător adevărat, când văzu că prada îi scăpă nevătămată, își îndreptă atenția asupra altei victime. Era o proastă!

- Oh, dar ce-i aici? Continuă femeia, prefăcându-se că vede dezastrul din jur abia atunci. Doamne, Liz! Fața ta... Zice, apropiindu-se de rivala ei. E roșie toată! Ai plâns?

- Nu...

- Ți-e dor de logodnicul tău, nu-i așa? Rostește, cu compasiune, bătând-o ușor pe mână.

- Abby! Intervine bărbatul, luând-o ușor de braț.

- Sunt mândră de tine, că ești alături de ea, iubitule. Îl sărută ea pe piept. Aș fi vrut să fi fost și lângă mine cineva ca tine... atunci când am pierdut copilul... Spune, pufnind în plâns. Pune mâna pe burtică într-un gest scurt, care era, sau se voia a fi, involuntar.

Hunter înghiți în sec, în timp ce femeia se cuibărea la pieptul lui. Cum mai putea să-i spună ceva acum?

- Am fost o proastă că nu te-am lăsat să stai lângă mine în zilele alea! Nu ai idee cât am suferit... Te-am considerat vinovat pentru moartea copilului nostru... Dar am greșit!

Blonda strânse pumnul. Dacă îl iertase, atunci de ce îi tot amintea toate lucrurile acelea? Nu mai știa ce să creadă! Asta era clar! Fie Hunter se juca cu amândouă, fie... Nu! Asta trebuia să fie! Nu trebuia să uite că venise la ea, doar pentru că cealaltă îl refuzase! Trebuia să plece de acolo cât mai repede!

- Nu mai plânge! Îi zice bărbatul brunetei, strângând-o la piept.

- Chiar dacă te certaseși cu mine în seara aceea... Nu trebuia să plec de nebună în toiul nopții! Ți-am omorât copilul, Hunter...

- Nu e vina ta! O sărută el pe creștet.

- Cât ne-am chinuit să rămân gravidă... Cât îți doreai copilul ăla... Și eu am stricat totul... Nu știu cum poți să mă ierți! Eu n-o să mă iert niciodată! Și n-o să mă iert că te-am făcut să te simți tu vinovat... A fost mai ușor să dau vina pe tine, decât să recunosc că eu sunt problema!