Vânătorul

Ultimul capitol

- Te rog, rămâi! Te rog, hai să rezolvăm asta! Țipă femeia în spatele lui, dar el nu se opri.

Hunter se retrase din nou în refugiul său. Biroul acela era locul unde se calma, locul în care putea să-și gândească acțiunile viitoare. Știa că dacă rămânea în cameră cu soția lui avea să spună lucruri pe care, ulterior, nu ar fi putut să le mai ia înapoi.

Ura sentimentul acela de neputință! Ura faptul că deși o iubea atât de mult pe Elizabeth, alt bărbat făcuse atâtea lucruri pentru ea! Ura că cei doi aveau o legătură ce nu ar fi putut să dispară! Ce poate fi mai groaznic pentru un bărbat decât să se simtă în plus în propria lui căsnicie?

Și nici măcar nu putea să-i acuze de nimic. El o împinsese în brațele blondului, într-atât încât nu înțelegea de ce mai era încă în casa lui...

Graham îi salvase viața! Și socotind după privirile pe care și le dădeau, niciunuia nu îi era indiferent celălalt. Poate că dacă el s-ar fi dat la o parte, ei ar fi terminat împreună... Doamne! Gândul acela îi făcea stomacul să se revolte! Nu voia ca altcineva să îi atingă soția! Nu voia ca altcineva să îi crească fiul! Dar ce putea să facă? De fiecare dată când încerca să-i îndepărteze, părea doar să îi apropie și mai mult. Nu putea să mai lupte contra morilor de vânt!

Indiferent de sentimentele lui, știa care avea să fie următorul pas...

Ieși din încăpere, cu gândul de a-i comunica decizia lui cât mai rapid posibil. Îi era teamă că dacă întârzia prea mult nu ar mai fi fost în stare să i-o spună.

De reacția ei depindea acum totul. Dacă îl iubea, avea să țipe și să îl facă nebun și apoi avea să îl ierte și să îl iubească. Dar dacă îl prefera pe celălalt, atunci avea să plece și să-și trăiască povestea de dragoste alături de el.

Oricare ar fi fost deznodământul, toți ieșeau în câștig. Măcar așa putea fi sigur pe sentimentele ei. Oricare ar fi fost acestea...

Dădu să pună piciorul pe prima treaptă a scării, când, din bucătărie, auzi glasul plângăcios femeii.

Acolo Elizabeth părea să țină un monolog în fața celor două bătrâne care o priveau, atente, dând din cap din când în când pentru a o aproba.

- Lizzie... Spuse el și ochii celor trei se îndreptară automat spre el.

- Da? Schiță ea un rânjet, deloc convingător.

- M-am gândit mult și... Vreau să divorțăm.

Zâmbetul femeii dispăru brusc, lăsând în urma lui doar o buză tremurândă.

Bărbatul voia să divorțeze! Wow! Simțea cum pământul îi fuge de sub picioare. Cum era posibil? Cu câteva ore în urmă făceau dragoste de parcă erau ultimii oameni de pe planetă! Cum putea să se îndoiască de fidelitatea ei, de iubirea ei? Înțelegea de ce era gelos, însă... De ce se simțea în plus într-o relație în care el era cel mai important? Nu vedea că îl adoră? Oare nu simțea și el același lucru pentru ea?

Distrusă de alegerea lui, femeia părăsi bucătăria. Amy plecă după ea, iar Hunter rămase în încăpere doar cu Cara. Femeia îl privi cu ochii-i blajini, plini de compasiune. Nu-i zise nimic. Îl mângâie doar pe creștet, înțelegătoare, iar el se trânti pe un scaun, lăsând toate emoțiile să iasă la suprafață.

Sperase că atitudinea lui Elizabeth să-i aducă o certitudine. Sperase să înțeleagă dacă aceasta îl iubea sau nu. Dar Liz nu spusese nimic. Preferase doar să plece. Sau poate că însăși plecarea ei, era o certitudine ce nu voia să o accepte?! Oare Liz chiar îl preferase pe Graham?!