Vânătorul

Capitolul 3

La media este Elizabeth.

Bărbatul se uită uimit la femeia din fața lui. De cât timp se cunoșteau? Și ea voia deja să-i facă confesiuni despre viața lui.

- Ești curioasă, nu? Okay, o să-ți spun. Dacă îmi spui și tu mie de ce ai fugit în miezul nopții în chiloți, pe gerul de afară.

Răspunsul lui dur îi tăie cheful de bârfă. Nu era treaba lui de ce fugise ea ca o nebună!

- Nu sunt chiar atât de curioasă... Răspunde ea, întorcând fața spre șemineu. Perechea aceea de ochi negri o intimida. Se pare că și el era la fel de băgăcios ca ea.

- Acum taci, ah? Spune prinzând-o blând de maxilar și întorcând-o cu fața spre el.

Preț de câteva secunde nimeni nu mai vorbi. Erau atât de aproape încât îi putea simți respirația sacadată pe buze. Pielea lui era încă parfumată după dușul pe care îl făcuse. Mirosea exotic. A mosc și a... fum?!

- Ce dracu miroase așa? Zice el, ridicând privirea și inspectând camera. Femeia era atât de scundă încât nici nu trebuia să se miște pentru a face asta.

Deodată gura ei se strânge într-un „o" deloc discret.

- La dracu, fursecurile! Țipă, iar brunetul lasă capul într-o parte, nervos.

- Să mori tu?! Mai reușește să spună, înainte să fugă în bucătărie. Deschide cuptorul. Un fum gros, negru îi iese în întâmpinare.

Elizabeth rămase pe fotoliu. Îi venea, de rușine, să-și ascundă capul în pământ, asemeni struților. El pune totul în chiuvetă și dă drumul la apă. Apoi, în ciuda faptului că afară era viscolea în continuu, deschide un geam.

- N-a fost decât prima dată când ai încercat să faci ceva! Și erai să-mi dai foc la casă! Răcnește de pe partea cealaltă a încăperii.

- Tu de ce te plângi? Îi răspunde cu curaj, deși știa că avea dreptate. Și așa voiai să te sinucizi!

Hunter se oprește și se uită la ea. Ochii lui o sfredeleau cu ură din cap până în picioare.

- Bine că ai venit tu să mă ajuți! Îi răspunde, făcându-i semn să nu se apropie. Îi era teamă că în încercarea ei de a-l ajuta să strângă o să mai strice câte ceva.

- Bine că era a doua tavă! Rânjește tânăra, prostește. Îmi e poftă de niște fursecuri...

Era uimitor! Tot la mâncare se gândea!

Dar de ce se mira? Nu mâncase decât două linguri de supă. Ea nu era ca el. El nici măcar nu-și putea aminti când mâncase ultima dată mâncare adevărată.

Aduce totul pe măsuța din fața șemineului, încercând să nu mai aducă vorba despre isprava ei. Se așează pe covor, în șezut, îndoind un picior pentru a se sprijini în el. Elizabeth ezită câteva clipe înainte să se așeze lângă el în poziție turcească.

Bărbatul începe prin a-și turna un pahar de coniac. În timp ce trebăluia prin bucătărie, Elizabeth găsise un dulap întreg plin de sticle ca aceasta. Și nu erau toate pline... Nu dorise să se gândească prea mult la asta, pentru că o speria gândul că Hunter ar fi avut o problemă cu alcoolul.

După ce trec de primele două feluri de mâncare fără să spună niciun cuvânt, brunetul rupe tăcerea.

- Gătești bine... dar te rog nu te mai apropia de bucătărie!

- A fost un accident... Zice cu o voce joasă. Chiar îți place? Ridică ochii spre el, plini de speranță.

- Îhî. Mormăie sec.