Vânătorul

Capitolul 15

- Iubito! Strigă, entuziasmat, deși mâinile nu-i părăsiră nici o clipă străfundurile buzunarelor. Am fost așa îngrijorat...

- Cum ai aflat că sunt aici?

- Mi-a șoptit o păsărică... Rânji el, iar Elizabeth nu putu să nu se întrebe dacă acea păsărică nu avea vreun metru șaptezeci și părul brunet.

- Okay, chiar mă bucur că ai venit. Ia un loc. Îi răspunde cu o voce calmă.

În ciuda faptului că în încăpere erau două scaune, deputatul se așează pe pat, lângă ea.

- Nu vrei să mă săruți? Întrebă, batjocoritor.

Doar privindu-i fața, putea să bănuiască că nu și-ar dori așa ceva. Dar lui nici că îi păsa. O prinde strâns de maxilar și o sărută apăsat. După, Liz își șterge, involuntar, buzele cu mâneca halatului, scârbită de gestul lui.

- Voiam să te văd, David. Abia așteptam momentul în care să-ți spun că nu vreau să mai am nicio legătură cu tine!

- Da, da... Am auzit că te-ai îndrăgostit. Pufnește el în râs. Ești jalnică! Era să-ți sacrifici viața pentru unul pe care îl cunoști doar o săptămână? Oh, Lizzie, Lizzie... Când o să înveți că nu tot ce zboară, se mănâncă?

- Hunter nu are nicio legătură cu decizia mea. Tu nu mă meriți. Tu nu meriți pe nimeni!

- Ce ți-a făcut ăla de într-o săptămână ai prins glas? Întrebă, râzând dramatic, deși era vizibil deranjat de cuvintele ei.

- A făcut dragoste cu mine. Spune simplu și fără nicio remușcare.

Fața lui se schimbă într-o secundă.

- Târfă nenorocită! Mica ta aventură s-a încheiat! Semnează externarea, mergem acasă! Spune, plesnind-o peste mâini cu un teanc de hârtii.

- Eu nu vin cu tine nicăieri! Înțelege că s-a terminat! Zice, înapoindu-i documentele.

- Și de ce vrei să rămâi? Încearcă el să zâmbească, deși încercarea lui mai mult îi schimonosise fața. Vrei să îl condamni și pe el la o viață fără copii, cum m-ai condamnat și pe mine?

Tânăra deveni încă mai palidă, dacă lucrul acesta ar fi fost posibil. Avea dreptate. Hunter își dorea prea mult copii, ca ea să își permită luxul de a fi egoistă.

- Așa credeam și eu. Zâmbește triumfător.

- Chiar dacă nu voi fi cu el, asta nu înseamă că mă întorc la tine! Spune ea, hotărâtă.

- Ia amintește-mi, ce funcție aveam eu? Întreabă amuzat. Hmm... Parcă eram... cum îi zice?... Deputat! Exclamă pocnind din degete.

- Așa, și?

- Și cred că am destule pile cât să îi fac amantului tău o nouă chemare în război... Ce zici?!

- Glumești...

- Nu, iubito. De ce? El este soldat, lumea e în război... Care ar fi problema? Merge, vede, e candidatul perfect! Spune, gesticulând excesiv.

- Lasă-l în pace!

- Îl las, scumpo... Dacă vii cu mine. Dacă nu, ești liberă să pleci. Iar el e liber să moară pe acolo... Fiecare cu soarta lui...

- Ticălosule! Zice ea, printre dinți.

- Bla bla bla... Accepți sau nu?

- Accept... Șoptește, îngrozită de perspectiva întoarcerii brunetului în război. Mai ales că el încă avea traume ce nu îl lăsau să doarmă noaptea! Ea rezistase lângă David atâția ani! Sigur i-ar fi fost mult mai ușor să își accepte soarta, decât lui!