Vânătorul

Capitolul 27

Hunter opri maşina în faţa casei de ceva timp, însă nici acum nu-și făcuse curaj să iasă. Continua să strângă volanul cu putere, de parcă ar fi vrut să-l transforme în praf.

Sprâncele lui coborâseră semnificativ şi formaseră o linie dreaptă. Ochii îi erau înspăimântători și respirația sacadată. Gura-i luă aceeși formă ca sprâncenele. Părea transformat cu totul.

Femeia îi observase mașina parcată în fața casei, de câteva minute, însă el nu mai cobora. Nu mai avea răbdare. Trebuia să-i zică ceea ce nu-i mai dădea pace de când văzuse poza mamei lui. Trebuia să-i spună că nu fusese niciodată să ridice nenorocitul de test ADN și că îi spusese că Heath era al lui David doar pentru că amândoi aveau aceeași culoare a ochilo.

Știa că încă era o probabilitate mare ca Heath să se dovedească a fi al lui David, însă acum mai avea o speranță... Prima, în luni de zile.

Tocmai voia să se ducă după el, când îl văzu coborând din maşină şi trântind portiera zgomotos. Elizabeth zâmbi și coborî scările în grabă. Acela era momentul adevărului.

Fiecare pas al bărbatului era apăsat și hotărât. Își mișca capul dintr-o parte într-alta, făcându-și gâtul să trosnească. Înălţimea îi dădea un aer periculos. Doar Dumnezeu mai putea să aibă milă de persoana care avea să-i iasă în cale. Însă judecând după fața lui când o văzu pe Liz, se pare că Dumnezeu hotărâse să nu intervină.

Tânăra înlemni când îl văzu așa. Îl văzuse nervos zilele acestea, dar asta întrecea orice limită. Trebuia să se fi întâmplat ceva cu adevărat rău de arăta aşa! La naiba! Chiar nu mai putea să amâne momentul adevărului, însă în momentele acelea, nu avea cum să nu i se facă din nou frică.

- S-a întâmplat cev... Încercă ea să spună înainte ca acesta să-și înfigă, furios, mâna în brațul ei.

Fără a-i mai spune nimic, Hunter o târî fără milă până în camera lor. Acolo ea încercă să se tragă din mâna lui, dar fără succes. După câteva clipe de strădanie din partea ei, brunetul îi dădu drumul şi se duse spre dressing.

De acolo se întoarse cu o valiză şi începu să îndese haine în ea.

Liz se alarmă când își recunoscu hainele.

- Hunter, ce faci? Întrebă ea, cu o voce tremurândă.

- Împachetez. Mormăi acesta.

- Văd asta. Dar de ce?

- Pentru că aşa am chef!

- Hainele mele? Iubitule, spune-mi ce...

- Nu-mi mai spune aşa! Țipă el, de parcă fusese împuns cu fierul roșu.

- Ce se...

- Taci din gură!

- Nu-mi spune să tac, pentru că nu o să o fac! Merit o explicaţie! Pentru ce mă sperii din nou îl halul ăsta? Spuse ea, după o pauză destul de lungă în care își făcu curaj să vorbească.

- Și cine dracu ești tu ca să îți dau eu ție explicații?

- Soția ta...

- Nu pentru mult timp! Mă îngrozește ideea că o persoană ca tine îmi poartă numele!

- Poftim?... Îngăimă ea.

- Hai să terminăm cu prefăcătoria asta odată! Vreau să pleci din casa mea! În momentul ăsta! Țipă el, aruncând bagajul la picioarele ei.

- Stai... ce? Şopti ea, sperând că nu înţelesese bine.

- Nu mai stai o zi în plus în casa asta, nu înțelegi?