Vânătorul

Capitolul 17

20 septembrie

Nechezatul cailor se auzea de dincolo de porțile de fier. Soarele strălucea timid peste hipodromul Sam Houston Race Park din Texas. Era destul de frig pentru perioada aceea a anului, așa că jocheii se rugau ca vântul să nu le facă mari probleme. Toată lumea era nerăbdătoare. Un miros de fân și praf se ridica în aer, inundând nările spectatorilor.

David și Elizabeth stăteau în primul rând în loja V.I.P.-urilor. Brunetul era îmbrăcat cu o pereche de pantaloni kaki mulați și o bluza bleumarin, caraghios de strâmtă. În picioare avea o pereche de cizme lungi ce mai atenuau puțin ridicolul hainelor extrem de strâmte. Cu toate că deputatul arăta de parcă se îmbrăcase pe întuneric, tot el era dezamăgit de felul în care se îmbrăcase logodnica lui. Considera că era mult prea elegantă pentru un eveniment sportiv în aer liber.

Purta o rochiță scurtă, largă, de culoare neagră, iar în picioare avea o pereche de cizme joase, de aceeași culoare. Din cauza vântului, adăugase ținutei sale un palton de toamnă roșu aprins. Spre deosebire de partenerul său, care se plimba de colo-colo, tânăra stătea pe un scaun și privea fascinata prin binoclu.

Lizzie nu știa foarte multe despre acest sport. Cum era sigură cu nu știe nici David. De aceea nu înțelegea de ce tot se lăuda oamenilor cu care mai erau, că a făcut un pariu *Each-Way pe caii numărul 8 și numărul 6.

Și porniră.

Vocea comentatorului începu să se audă prin boxele amplasate strategic. Poate că era din cauza accentului său texan, însă Lizzie nu înțelegea mare lucru din ceea ce spunea. Așa că la un moment dat, încetă să îl mai asculte. Se mulțumi doar să privească la caii care se înghesuiau unul în altul pentru a ajunge primul la linia de sosire.

Poziția jocheilor i se păru inumană. Felul în care stăteau suspendați deasupra animalelor, îi dădea emoții. Era ca un accident gata să se întâmple. Însă, na, în ultimul timp toate lucrurile i se păreau mult prea periculoase...

Cursa se termină fără probleme. Atât călăreții, cât și partenerii lor necuvântători erau foarte bine antrenați în sportul acesta. Dar, din păcate, doar unul dintre ei putea să fie câștigător.

- Și câștigătorul este Cerber Ash... Numărul 6!

David începu să țipe ca un copil mic. Se lăuda necontenit ce ochi bine format are.

Cerber Ash... Repetă Elizabeth, în gândul ei.

Deși nu se bucura de victoria logodnicului său, trebuia să admită că armăsarul acela pur-sânge era printre cele mai frumoase specimene pe care le văzuse vreodată. Era tot negru- abanos, iar pe față avea o mască gri ce îi dădea o atitudine mai misterioasă. Coama și coada îi erau împletite și strălucitoare. Liz jura că folosește produse cosmetice mai bune decât ea!

- Domnule deputat, nu ați vrea dumneavoastră să înmânați premiul jocheului?

- Cu cea mai mare plăcere! Zice David, entuziasmat.

Urcă pe platformă, alături de Elizabeth și de jocheul numărul 6. Așteptară liniștiți apariția comentatorului care avea să le explice spectatorilor cine sunt ei și ce rol au.

- Suntem foarte onorați să vă anunțăm că astăzi îi avem alături de noi pe domnul deputat David Rowe și pe viitoarea sa soție. Ei îi vor înmâna premiul I talentatului domn Perrington și calului său Cerber Ash! Dar înainte de asta, vrem să mulțumim și să îl invităm pe scena, pe proprietarul lui Cerber, finanțatorul clubului și cel care ne furnizează în fiecare an, cei mai buni cai. Domnul Hunter McHall!