Vânătorul

Capitolul 8

Privirea întunecată a bărbatului păru să o învăluie din momentul în care și-a pronunțat numele. Și nu înțelegea de ce.

- Pari nervos...

- Elizabeth Bows... Repetă el, înfingându-se în părul ei. O trage mai aproape, cercetându-i cu atenție chipul. Și când aveai de gând să-mi spui că ești logodită?

- Ce...?

- Tocmai l-am auzit la radio pe domnu' deputat cum plângea după tine! Spune batjocoritor, dându-i drumul. Ce au fost toate astea? Aveai nevoie de cineva care să-ți încălzească patul până ce te măriți?

- Nu...

- Trebuie să recunosc că ți-a ieșit destul de bine! Poți și să-i spui prostului că l-ai înșelat și n-o să se întâmple nimic! Adică erai captivă în casă cu mine... Sunt de două ori mai mare ca tine... Te-am strâns și de gât... Biata de tine!

- Hunter, încetează! Nu e ce crezi!

- Dar cum e? Mârâie el, înaintând ușor spre ea. Tânăra face un pas înapoi, involuntar.

- Uiți cum m-ai întâlnit? Încearcă Elizabeth să-l înfrunte, deși glasul îi tremura puțin. Eram într-o cămașă amărâtă de noapte! De ce crezi că am plecat așa de acasă?

Bărbatul tace. Cuvintele blondei îi captaseră cu siguranță atenția.

- Toate gesturile lui sunt numai de fațadă! Nici nu mă iubește, nici nu plânge după mine. Din cauza lui am fugit în seara aceea. Omul e mult mai rău decât poți să îți imaginezi!

- Te-a dat el afară?

- Nu...

- Te-a lovit?

- Nu, dar...

- Atunci ce dracu ți-a făcut?!

- M-a înșelat... Chiar la petrecerea de Crăciun, de față cu toți prietenii noștri...

- Asta e?! Răbufnește el. Și cu mine de ce te-ai culcat? Din răzbunare?

- Nu...

- Îl iubești, Lizzie?

- Nu! Exclamă imediat ce aude întrebarea. Era uimită de propria-i promptitudine. Nu credea să mai fi spus asta cu voce tare până atunci...

- Și de ce dracu vrei să te măriți cu el dacă nu-l iubești?... E deputat?

- Nu vreau să mă mai mărit cu el! Când m-am culcat cu tine, deja nu mai aveam nici o legătură cu el...

- Și lui i-ai spus asta? Că altfel nu înțeleg de ce s-ar face de râs la radio!

- Ultima oară când l-am văzut nu se putea discuta cu el...

- Deci nu știe! Răcnește el, fioros.

- Nu. Dar o să...

- Taci! Nu vreau să te aud! Spune, categoric, făcând-o din nou să dea înapoi.

Apoi părăsește camera și se închide în birou.

Își scoate veșnica sticlă de coniac și toarnă pe gât cu sete. Sticla aceea fusese cea mai bună companie în ultimii ani. Nu îi venea să creadă că pentru Elizabeth renunțase la ea.

Femeia bătu la ușă mult timp, dar fără nici un rezultat. Deja începuse să se însereze, iar trupul ei nu mai suporta frigul. Stătuse pe lângă aragaz cât putuse de mult, însă încăperea era mult prea mare pentru o flacără atât de mică.

- Hunter... Bate ea în ușă, pentru ultima oară. Mă duc în garaj să tai niște lemne. Dacă ai nevoie de mine... Știi unde sunt.

Mai așteaptă câteva secunde să vadă dacă îi răspunde. Nu știa de ce își dorea asta cu atâta ardoare. Parcă i-ar fi suportat mai ușor jignirile, decât tăcerea.