Vânătorul

Capitolul 34

Treaba aceasta se prelungise prea mult! Gândurile ei nebunești îl îndepărtaseră nu doar o dată. Trebuia să înceteze! Nici Graham, nici David nu se putea compara cu el. El era soțul ei! Tatăl copilului ei! Deci nu era oare datoria ei să îl împace?

Cu gândul acesta în cap, Elizabeth intră în birou. Brunetul stătea pe marginea fotoliului, cu fruntea sprijinită în ambii pumni. Părea răvășit de propriile gânduri.

- Hunter... Şopti ea, punându-şi mâna pe umărul lui. Acesta ridică imediat privirea.

- Ce vrei?

- Să vorbim. Te rog, vorbeşte cu mine... Îi îndepărta ea mâinile, așezându-se în brațele sale. Știu că mă crezi. Știu că realizezi că nu aveam cum să te înșel. Atunci... De ce mai ești supărat pe mine?

- Nu m-ai înșelat doar pentru că nu ai putut, Elizabeth. Nu pentru că nu ai vrut. Zise ridicându-se în picioare pentru a mări distanța dintre ei.

Cum putea să-l contrazică, când încă frânturi din visul acela erotic îi străbăteau mintea?

- Dar de sărutat puteam să-l sărut, Hunter. Dar nu am făcut-o. Cât despre ce ai văzut tu acolo, crede-mă ca am încercat să mă opun. Dar în momentul acela febra era prea mare, iar durerea din pieptul meu era atât de mare încât nu-mi mai puteam atinge sânii. Ai fi preferat să mor decât să-l las să facă asta? Întrebă, cu ochii în lacrimi, parcă temându-se de răspunsul lui.

- Nu! Îi răspunse acesta, întorcându-se spre ea și privind-o în ochi.

Răspunsul lui categoric îi mai dădea o speranță. Poate că nu era totul pierdut...

- Hunter... Șopti ea. Tu... mă iubeşti?

El îşi îndreptă spatele şi îşi duse privirea către perete. Nu mai văzuse pe nimeni ca ea. Nu mai văzuse pe nimeni care să simtă nevoia de a fi iubit cu atâta disperare...

Îi acoperi mâinile micuţe cu ale lui şi i le mângâie, apoi le duse la gură şi i le sărută.

- Da, Elizabeth. Te iubesc.

Două cuvinte atât de simple... Doar două cuvinte și rănile sufletului ei părură să nu mai sângereze. Voia să-i mulțumească. Dar probabil că lucrul acela ar fi fost mult prea banal. Avea atâtea lucruri să îi spună, dar cuvintele păreau să i se oprească în gât.

- De ce? Îngaimă, neînțelegând de ce mai simte asta pentru ea. Cum putea fi atât de sigur de sentimentele sale?

- De ce, ce?

- De ce mă iubeşti? Stau și mă gândesc și nu realizez ce am făcut să merit iubirea ta...

Bărbatul îi acoperi gura cu un sărut, nelăsând-o să își continue ideea. Avea dreptate. Și el se gândise la asta în timp ce o căuta ca un nebun. Relația lor era atât de fragilă pentru că nu se cunoșteau. Jurase să schimbe asta, însă fusese mult prea ocupat să fie nervos pe ea ca să-și amintească propriile promisiuni.

- Lizzie, ce ai zice dacă te-aș scoate undeva în seara asta? Acolo îţi voi răspunde la toate întrebările tale. Şi tu la ale mele.

- Mi se pare mie sau mă inviți la o întâlnire? Întrebă, cu speranță în glas.

- Da. Te invit la prima noastră întâlnire. Răspunse bărbatul, aplecându-se spre ea. Accepți?

Tânăra îi sărută de câteva ori buzele, zâmbind. Lacrimi de fericire îi părăseau ochii. Nu se aștepta atunci când venise după el, să fie atât de comunicativ. Iar propunerea lui o încânta cu siguranță! În seara aceea aveau să afle totul!