Vânătorul

Capitolul 26

Bărbatul văzu negru în faţa ochilor! Doi agenţi de poliţie stăteau la uşa lui, privindu-l dezaprobator. Poate din cauza felului în care era îmbrăcat... Sau mai bine zis, dezbrăcat... Dar nu-l interesa! Era în casa lui! Aveau noroc că nu vedeau mai mult!

- Domnule McHall, putem să întrăm? Întrebă din nou unul dinte agenți.

- Ăă, da, desigur. Spuse el, lăsându-i să intre.

- S-a făcut o reclamaţie pe numele dumneavoastră.

- În legătură cu ce?

- Pot să iau loc?

- Nu. Spune-mi ce ai de spus şi poţi să pleci. Repede.

- Cine e Elizabeth Bows?

Nu se putea aşa ceva! Ea îl reclamase?! Gândi brunetul, privind-o pe femeie de parcă ar fi vrut să o omoare, acolo, de față cu poliția.

- Eu, dar acum sunt Elizabeth McHall. Interveni blonda, arătându-le verigheta. Ce s-a întâmplat?

- Înţeleg... Doamnă, niște vecini au sunat la numărul de urgență și au declarat că din casa aceasta se aud niște țipete. Este adevărat?

Ea îl privi atunci pe Hunter. Pupilele lui se dilataseră, parcă acoperindu-i tot ochiul. Părea ca un animal furibund, gata de atac.

- Umm... Nu o să vă mint, domnilor... Da, e posibil să fi țipat, însă nu din motivele pentru care cred vecinii... Am avut doar o noapte mai...

- Mai?

- Suntem proaspăt căsătoriți. Spuse ea, bătând un apropo destul de clar.

- Înțelegem, doamnă. Credeți că am putea vorbi cu dumneavoastră și în privat? Doar două minute.

- Dacă vrei să o întrebi ceva pe şoţia mea, o întrebi de faţă cu mine! Mârâi Hunter, punând, posesiv, o mână peste umărul ei.

- N-am nimic de ascuns. Mă puteţi întreba orice aici. Zâmbi tânăra, așezându-și mâna peste cea a lui Hunter.

- Bine. Şoţul vă maltratează?

- Nu, domnule polițist! N-ar da în mine niciodată!

- Noi doar ne facem datoria. Spuneţi-mi, vânătaia aceasta de pe mână de unde o aveţi? Întrebă unul dintre agenți după o analiză mai amănunţită.

- Oh, asta? Nu credeam că o să se învineţească aşa repede... M-am lovit aseară când călăream. Calul era puţin nărăvaş si m-am speriat şi m-am lovit într-un gard micuţ.

Cei doi poliţişti mustăceau, gândindu-se la alt sens al călăritului. Pentru că la cum arăta Hunter pe lângă ea... Părea un armăsar pur-sânge, dat pe mâna unui copil.

- Mai aveţi alte întrebări? Rupse brunetul tăcerea.

- Nu, mulţumim. Se pare că a fost o alarmă falsă. Noi ne-am făcut datoria. Nu am vrut să vă deranjăm.

- Vreau să ştiu şi eu numele celui care m-a denunţat. Replică acesta, înțepat. Trebuia să știe că poliția nu dădea astfel de informații, însă de data aceea, pentru că nu aveau pe cine să acuze, oamenii îi răspunse.

- Apelul a fost anonim. S-a idendificat doar ca fiind un vecin.

- Un vecin? Spuse el, gânditor.

Nu era posibil ca un vecin să audă un ţipăt din casa aceea. Ferma lui se întindea pe zeci de hectare, nu era ţipenie de om prin vecini.

- La revedere, domnule McHall. Doamnă McHall, dacă aveți vreodată nevoie de noi, sunați-ne.

Bărbatul le făcu un semn cu capul ce însemna mai mult „acolo e ușa" decât „la revedere". Înțelegând aluzia cei doi polițiști se retraseră, lăsându-i din nou singuri. Brunetul se uită preț de câteva secunde la ea, cu dispreț. Nu mai avea putere să se certe cu ea.