Vânătorul

Capitolul 24

Elizabeth intră în casă încet. Fața ei era încă mai palidă ca de obicei. Urcă cu greutate scările până în camera lui Heath. Își privi copilul cu dragoste. Acesta deschise ochii tulburi și încercă să o privească.

Știa că majoritatea copiilor nou-născuți aveau ochii albaștri și că aceștia se puteau schimba în timp, însă trebuia să-i fi dat de gândit... David avea ochii albaștri!

Ușa camerei se deschise ușor. Văzându-l pe Hunter, femeia își șterse repede lacrimile.

- Liz, s-a înserat! Ce ai făcut până acum?

- Te iubesc, Hunter! Îi răspunse.

Bărbatul înghiți în sec. Declarația ei bruscă nu-i suna a bine.

- Și eu pe tine...

- Cum de nu ne-am prins, Hunter? Heath are ochii albaștri.

- Ochii lui nu au nicio culoare încă. Pot fi verzi, ca ai tăi.

- Sunt albaștri.

- Ce vrei să spui cu asta?

- Hunter...

- Nu o să te iert dacă pronunți cuvintele alea! Heath este copilul meu!

- Hunter...

- Taci! Cum ar putea fi al ăluia? Cum?

- Cred că știi cum... Spuse ea, începând să plângă. El o luă de umeri, strângând-o cu putere.

- Uită-te la mine! Și acum?

- Și acum? Nu știu...

- Dacă te gândești să te întorci la ăla cu copilul meu, scoate-ți asta din cap! M-ai auzit? Nu o să vă permit să părăsiți casa asta!

- Hunter, mă doare! Dă-mi drumul! Nu mă gândeam la asta!

- Dar la ce te gândeai? Spuse el, prinzându-i rochița în pumn, ridicându-i-o aproape de tot.

- Ce e cu tine? Nu te mai recunosc!

- De ce tot insistai că e al lui? Știai nu?

- Ce? Nu! Cum ai putea crede asta?

- Cum aș putea să nu cred asta? Ai tot spus că poate e al lui iar și iar și iar! Dar nu te-am auzit o dată, o singură dată că ar putea fi al meu, Liz!

- Puneam răul în față. Nu voiam să ai o reacție de genul ăsta dacă se dovedește că nu e al tău!

- Normal că e al lui! Continuă el, nelăsându-se afectat de cuvintele ei. Cu mine ai fost de... cât? 4 ori? Cu el ai fost de sute de ori!

- Vorbești serios? Ai de gând să-mi reproșezi asta?

- Ai fost cu el și după mine! Te-ai întors la el și ai rămas la el până acum câteva zile! Sau vrei să cred că te-a violat o dată și după i-a fost rușine?

- Așa s-a întâmplat! Și nu mă acuza că m-am întors la el, când eu am făcut-o pentru tine! Țipă ea nervoasă, smucindu-se din brațele lui. Pe umăr îi rămăsese o linie adâncă roșiatică de la breteaua rochiței.

- Ce înseamnă asta?!

- Nu mai contează. Zise ea, părăsind camera celui mic. Bunetul o urmări până în dressingul de la ei din cameră.

Liz luă o valiză și începu să-și împacheteze lucrurile. Nu știa de ce făcea asta. Pentru că atunci când venise, venise fără nimic. Însă acela era un gest reflex. Nu putea să nu se gândească la atitudinea lui Hunter. Felul în care reacționase... Nu se gândise vreodată că o să se bucure că nu e el tatăl lui Heath, dar să îi facă rău ei? Să o strângă în felul în care o strânsese... Părea un sălbatic! I se făcuse frică și jurase că niciodată nu va mai permite unui bărbat să o facă să simtă asta... Așa că făcea singurul lucru logic. Pleca.