Vânătorul

Capitolul 10

- Liz, îmi pare rău... Rostește bărbatul, confuz.

- Pentru ce îți pare rău? Întrebarea e simplă. În patul cui dormi?

- Al lui Abigail... Zice cu jumătate de gură, iar femeia parcă prinde forță să se desprindă din îmbrățișarea lui. Era răvășită. Era nervoasă. Era rănită... Hunter jură că nu îi mai văzuse niciodată privirea aceea. Verdele ochilor ei parcă luase foc.

- Tâmpitule! Strigă tânăra, lovindu-l cu sete peste față.

Nu se aștepta să o aleagă pe ea, dar nici să îi spună în față că o preferă pe cealaltă. Pentru o clipă avu impresia că se afla în fața lui David.

Brunetul nu știa ce să facă. Nu avusese niciodată intenția să o rănească! O prinde de mijloc și o ridică sărutând-o disperat. Spera ca sărutul lui să-i zică tot ce cuvintele nu reușeau să o facă.

Elizabeth îl împinge, revoltată.

- Hunter! Strigă bruneta, intrând în cameră. Tensiunea dintre cei doi era mai mult decât evidentă.

- S-a întâmplat ceva? Continuă aceasta, neînțelegând ce se întâmplă.

- Nu știm cum să dormim diseară. Răspunde bărbatul. Doar livingul și camera aceasta au șemineu, iar centrala este stricată.

- Dormiți voi aici, iar eu o să stau liniștită pe fotoliu. Spune blonda, dându-și ochii peste cap, când aude minciuna acestuia. Sunt mică. Încap.

- E o idee bună, nu-i așa, iubitule?

Lui Hunter îi trecu prin minte cât de mult se bucurase să vadă patul acela mare după nopțile petrecute pe fotoliu, însă nu zise nimic. Aprobă doar discret din cap.

- Atunci adu-mi bagajul în camera asta. Zâmbește ea, fermecător, făcându-l să observe că nu are nimic pe ea, decât un prosop ce abia îi depășește posteriorul.

- Mă duc să fac ceva de mâncare. Se scuză Elizabeth, părăsind în grabă încăperea.

Era clar. O ura din răsputeri! Ba nu! Îi ura pe amândoi!

După ceva timp cei trei se întâlnesc la masă. Tânăra nu putu să nu se simtă ca o servitoare în timp ce le punea farfuriile pe masă. Dar nu spuse nimic.

Deși făcea toate eforturile să-l evite, pielea ei ardea sub privirea vânătorului.

- Ce-i asta? Întreabă Abigail cu amabilitate, privind în farfurie.

- Pilaf cu legume. A trebuit să mă descurc cu ce aveam pe aici.

- Cu unt sau margarină?

- Margarină.

- Îmi pare rău, e prea gras pentru mine. Spune bruneta, împingând ușor farfuria în față.

- Mănânci ce avem sau mori de foame. Nu avem restaurante în jur. Răspunde Hunter, deranjat de reacția ei.

- Oh, bine! Pentru tine... Zice, luând o gură din mâncarea frumos mirositoare. Nu ar fi rea, dar nu are sare... Îngaimă cu jumătate de gură.

Bărbatul mulțumi atunci în gând că Elizabeth nu mai avea o cutie de rezervă, altfel scena de ieri s-ar fi repetat acum cu Abby.

- Nu mă deranjează dacă nu mănânci. Îi răspunde tânăra, încercând să nu-i înfigă furculița în mână.

În timpul mesei, Hunter îi puse de câteva ori mâna pe picior, încercând să o facă să se uite la el. Liz i-o înlătura de fiecare dată, în cel mai discret mod, dar deja ajunsese la capătul răbdărilor. Nu voia să-l privească! Nu voia să o atingă! La naiba, nu voia nici să respire același aer ca el!