Vânătorul

Capitolul 12

Mișcările încete, calculate, i se transformaseră dintr-o data într-o furie oarbă. Deodată blonda simți mâna lui prinzându-i maxilarul. Nu-și dădu seama când corpul ei fusese prins între peretele rece și trupul lui fierbinte.

Picioarele ei nici măcar nu mai atingeau podeaua. Îi putea simți respirația caldă pe buze. Mai că îl putea auzi mârâind, deși el nu scotea nici un cuvânt.

- Cum ai îndrăznit să faci asta? Spune el, într-un final, iar vocea aceea îi părea mult mai groasă decât își amintea. Cum ai îndrăznit să o lovești pe Abigail?! Răcnește, înspăimântând-o.

- Și ce o să faci? O să dai în mine pentru că am pălmuit-o pe curva aia cu doua fețe?! Îi răspunde, încercând să-i țină piept. El se împinge și mai tare în ea, strivind-o cu corpul lui masiv.

- Taci din gură! Nu vrei să mă vezi nervos!

- Se pare că numai cu mine reacționezi ca un animal! Nu auzeai când aia îți făcea reproșuri aseară? Sau o crezi atât de proastă încât să nu realizeze ce a fost între noi?

- Nu a fost nimic între noi!

- Ah, nu? Felul ăla sălbatic în care ai intrat în mine nu a însemnat nimic? Presupun că o faci tot timpul, nu?

- Presupui bine!

- Și fără legătura de la ochi, nu? Zice ea, atingându-i o coadă sensibilă.

- Taci din gură! Răbufnește el.

- Tu să taci! Ești la fel de prefăcut ca ea! Folosești furia drept scuză să mă ții lipită de trupul tău!

Bărbatul dă un pumn în perete, împingând cu putere în partea ei intimă.

- Eu n-am nevoie de scuze ca să te lipesc de trupul meu. Spune, lingându-i buza inferioară.

- Hunter! Strigă Abigail, venind din cealaltă cameră.

- Mi se pare mie sau logodnica ta apare în cele mai proaste momente? Spune, repetând gestul cu limba, care îi ridică bărbatului un zâmbet în colțul gurii. Dacă ar fi știut că Abby e mai înceată, i-ar fi dat un răspuns pe cinste, însă așa, a eliberat-o din strânsoare, făcând doi pași în spate.

- Lașule! Îi zice ea, discret.

- Iubitule, s-a oprit ninsoarea și am prins o liniuță la semnal! Zâmbește entuziasmată, arătând spre telefonul din mâna ei. Poftim, Lizzie. Îi zice înmânându-i aparatul. Suna-l pe logodnicul tău și spune-i unde ești!

Elizabeth se uită spre mâna palidă a brunetei, neștiind ce să facă. Nu suporta situația în care se afla, însă gândul că va trebui să îl revadă pe David îi repugna.

Ia mobilul și formează foarte încet un număr. Duce mâna tremurândă la ureche, privindu-l pe bărbat în ochi.

- Alo, David?... Da, sunt eu, Lizzie... Sunt bine, sunt bine! Nu-ți face griji... Sunt la o cabană la ieșire din Aspen, în pădure...

- Cabana locotenentului McHall. O ajută Abigail știind că vor găsi cabana doar cu o căutare pe internet.

- Cabana locotenentului McHall... Repetă Elizabeth fără vlagă. Da, iubitule... Ăă... Alo? Întreabă ea de câteva ori apoi îi înmânează mobilul. S-a întrerupt. Se scuză ea.

- Cel puțin ai apucat să îi spui unde ești. Rânjește victorioasă, bruneta. Realizezi iubitule? O să fim singuri de anul nou! Îl sărută ea scurt. Pentru că noi nu plecăm de aici când vin salvatorii, nu?

- Nu. Zice el. Dar până atunci vreau să mă asigur că ce s-a întâmplat azi, nu se va mai întâmpla. Poți să ne lași singuri, te rog? Vin eu la tine în cameră când termin.